vineri, 17 noiembrie 2017

SĂ CALCI IUBIREA ÎN PICIOARE...


- Ce faci?, o întreb pe prietena mea bună.
- Scriu, nu vezi?!, îmi răspunde ea în stilu-i inconfundabil.
- Iar ți s-a-ntâmplat ceva?
- Dar de ce mă-ntrebi?, aud eu.
- Pentru că cele mai bune scrieri ale tale sunt după ce ți se întâmplă câte ceva ce pe alții i-ar scoate de pe orbită; dar tu alegi să treci totul pe hârtie, să prinzi momentul ca o fotografie, un  fragment de viață, imortalizat pentru ceea ce se vrea veșnicie.
- Te-ai trezit să-mi vorbești în clișee. Te plictisești?, mă interoghează amica.
- Nu, sunt doar curioasă; iar tu văd că ești foarte zgârcită la vorbe și schimbi subiectul. E ceva important. Zi-mi, sunt ochi și urechi.


O tăcere grea s-a lăsat în încăperea unde ne-am întâlnit noi, cele două suflete prietene.
Aud un oftat greu, apăsat, prelung, plin de greutatea nerostirii.

- Am văzut ce înseamnă să ucizi iubirea, să o distrugi, să o calci în picioare, să o bagatelizezi, să o blasfemiezi, să o batjocorești, să o minimizezi. Să o transformi din ceea ce animă VIAȚA și OMUL într-un sclipici ieftin menit să împodobească omul în lipsa vieții lui. Să o transformi din esență divină de parfum de existență într-o duhoare ieftină de local de mahala.

O tăcere grea s-a lăsat în încăpere, în noi.

- Știi ce înseamnă IUBIREA? Ai auzit de ea?, sunt întrebată.
- Am auzit, dar nu cred că la asta te referi. Povestește, zic eu cu un glas încărcat cu respectul tăcerii.
- De mică mi-am dorit să fiu iubită, dar, mai ales, visam să pot iubi. Da, eu am vrut să iubesc. Nimic altceva, doar să-mi fie acceptată iubirea. Fără condiții. De ce? Pentru că doar asta auzeam și vedeam în casă, în familie, în jur: condiții și condiționări. „Nu fă asta, că nu e voie!... vai, ne faci de râs... Nu mă pupa în public, ce-o să zică lumea?!... Stai cuminte, că râde lumea de noi!... Lasă-mă cu îmbrățișările tale, acum nu am chef!...”. Mi-a fost respinsă orice tentativă de apropiere. Mi-am găsit refugiul în animale. Ele acceptau oricând să le iau în brațe și să le mângâi. 
Am început să cred că eu sunt defectă, că am venit cu „setări” eronate, din moment ce nu am mai întâlnit pe nimeni care să simtă ca și mine. Și atunci am încercat să mă schimb, pentru a fi ce ceilalți; doar, deh, majoritatea hotărăște... Și am început să resping și eu. Ba chiar am adăugat o tușă de originalitate: am început să și jignesc, doar-doar puteam și eu face un lucru mai bun ca ceilalți, și poate eram și eu apreciată.
Știi, citesc acum postări și comentarii pe Facebook în care oamenii „deștepți” vorbesc despre părinți perfecți și copii optimi... Și stau să mă întreb cât mai au de gând să rămână în negare... Știi tu, chestii de genul „bolile copiilor vin de la vaccinuri, de la chimicale, de la mâncare...”. Dar niciunul nu vrea să observe că nu suntem roboți, ci ființe umane. Că un copil este rodul împreunării mamei cu tatăl, și că primește zestrea prin genele transmise de ovul și spermatozoid. Că acolo, în acești cromozomi părintești se află întreaga poveste a familiilor celor 2, transmisă noii generații. Și că noul copil nu poate fi altfel decât ceea ce a conținut ovulul și spermatozoidul care s-au întâlnit.
Un copil care provine din lipsă de iubire, din lipsă de Dumnezeu, are două opțiuni: se dezvoltă la fel, după chipul și asemănarea clanului, sau încearcă să fie altfel, ieșind din tipare, și riscând să fie catalogat drept „oaia neagră” a familiei.
Eu am încercat să fiu altfel, pentru a-i mulțumi pe ceilalți. Am văzut, destul de timpuriu, că a fi diferit e rău, e caca-pfui! Simțeam că pot orice îmi propun, dar eram imediat pusă în „rama” majorității.

Afară se înserase, iar zgomotul și flacăra luminii brichetei care aprindea o lumânare mi-au reamintit unde sunt. Povestea prietenei mele mă absorbise în totalitate, și m-a făcut să respir în surdină pentru a nu deranja, parcă, întâmplările înșirate.



- Mi-am dorit să pot iubi. Mi-am dorit ca iubirea mea să fie acceptată. Nu am avut pretenția să mi se răspundă la fel, dar nici nu-mi venea a crede că nu îmi era acceptată. Era ca și când dăruiam o floare, iar aceea era aruncată pe jos și călcată în picioare. Am crezut că dacă mă voi integra în majoritate, îmi voi putea arăta iubirea de minoritară. Nu, nu a fost așa. M-am simțit respinsă, abandonată, trădată de cei mai apropiați, umilită pentru că se râdea de mine și nedreptățită. Toate cele cinci răni ale sufletului.
Normal, mi-am pus măști, pentru a supraviețui: am fugit de oricine îmi arăta bunătate, din frica de a nu fi respinsă din nou; am făcut adevărate obsesii și dependențe față de oameni, lucruri și situații, din teama de abandon. Am încercat să fiu dominatoare, să controlez, din panica de a nu mă mai simți trădată; am devenit masochistă, minimizând-mi la maxim capacitățile și calitățile, din frica de a nu deranja și supăra, și m-am izolat de tentația schimbării, devenind rigidă și reticentă la nou, din teama de a mai fi nedreptățită.
Am avut o viață tumultoasă, știi doar, dar tot ce încercam să fac era, de fapt, să reaprind trăirea din viața mea, să readuc simțirea în realitatea falsă pe care mi-am creat-o în încercarea de a fi ca ceilalți, să simt că răzbate ceva prin anestezia ce mi-a cuprins sufletul.

Și când totul părea să ducă spre un gri definitiv în viața mea, Universul a avut un alt plan cu mine. Ceva la genul: „hm, te crezi deșteaptă?... parcă așa susțineai că ești, nu?... ia d-aici iubire și transform-o în IUBIRE!.. Alchimizează-ți trăirile pline de întuneric, ceață și goliciune, și transformă-le în aurul pur al bucuriei, plenitudinii, Vieții. Hai, fato, să te văd!...”

S-a lăsat o pauză grea. Îi auzeam prietenei respirația  liniștită, dar gravă, prevestitoare a miez de poveste.

- Nu am crezut vreodată că pot iubi pe cineva atât de intens, de mult, de prelungit, de... normal, totuși!... A apărut el în viața mea, Julian. L-am recunoscut imediat. Am știut că ne-am găsit ca suflete. Dar mințile noastre au avut alte planuri. El avea aceleași răni sufletești ca mine, aceleași manifestări, același zbucium. Am crezut că va fi ușor; doar asta am vrut, să ne reîntâlnim, nu? Doar că, vezi tu, sufletul și inima  noastră erau pline de răni cauzate de cei pe care am încercat să îi iubim, dar care ne-au respins, abandonat, trădat, umilit și nedreptățit. Sau cel puțin așa am crezut noi. 
Eram atât de plini de cicatrici în interiorul nostru încât tot ce am putut vedea unul în celălalt a fost un inamic care atenta la lumea iluzorie pe care ne-am străduit din răsputeri să ne-o construim. 
Ne-am oglindit unul altuia toate fațetele pe care nu am vrut să ni le mai vedem, pe care le-am dosit bine undeva în cel mai îndepărtat ungher din noi. 
Ne-am pus degetele pe răni supurânde de minciună și colcăind de viermii negării de sine.
Am simțit amândoi cât de importanți eram, de fapt, unul pentru celălalt, dar măștile pe care ni le-am pus ne-au împiedicat vederea normală a trăirii din viață.


Și totuși... În acești 6 ani am aflat cele mai multe lucruri despre mine, am scos la iveală cele mai profunde traume și am extras cele mai multe minciuni ce aveau rădăcini atât de profunde cum nu mi-aș fi imaginat vreodată. De câte ori încercam să mă rup de el, Universul ne aducea împreună în momente cheie ale trăirii noastre. La un moment dat am încetat să mai fugim unul de altul. 
M-a respins fizic în toate modurile posibile făcându-mă grasă, bătrână, neatrăgătoare, lipsită de chimia atracției.

Am trăit toată gama de reacții, emoții și sentimente, de la agonie la extaz. Dar toate acestea mă maturizau, mă curățau, mă șlefuiau, mă sublimau. Am crezut că și el trece prin aceleași trăiri. Dar a continuat să mă respingă, umilindu-mă prin remarci la adresa formei mele și a unor trădări pe care, cică, i le-aș fi făcut. Ghici ce răni aveam nerezolvate amândoi?

La un moment dat a început să se lase liniștea în mine. Lucrurile se aranjau ca un puzzle atât în interior, cât și la exterior, în plan personal și profesional. Dar, cu cât lumea mea se liniștea, cu atât se agita a lui mai mult. Am început să simt saturație; știi tu, ca atunci când cineva îți servește același fel de mâncare, de ajunge să-ți iasă și pe nas. Iar azi... am atins limita de suportabilitate. Gata, nu mai vreau! E timpul să merg mai departe. 

- Ce simți?, întreb eu.
- Gol. Liniște. Durere. Pace. Mâhnire. Împăcare. Simt că mi s-a luat iubirea și mi s-a călcat în picioare. Dar nu mai am aceeași senzație ca și în copilărie. E ca și cum mi se ia de pe ochi ultimul voal. Mi s-a luat iluzia iubirii, mirajul minciunii. Am senzația că mi-e pielea bătucită de la atâtea șuturi.
Nu mi-aș fi putut imagina că pot iubi pe cineva atât de mult. Pe mine! Într-atât încât să nu mai am nevoie ca alții să mă definească și să mă încadreze. Am fost îndrumată către mine prin oglinzi fidele. 
Și am recunoscut momentul în care, din respect pentru tine, persoana regăsită și reîntregită, trebuie să spui „Stop! Atât! Nu mai am nevoie, de aici mă descurc singură!”.

A fost nevoie să mi se calce în picioare iubirea pentru altcineva pentru a se trezi IUBIREA, sentimentul și VIAȚA din mine și pentru mine.
Sunt eu egoistă? Da, pentru unii. Pentru cei care nu au curajul asumării de sine și trăiesc prin și pentru alții. Cum am făcut-o eu.

- Și Julian?, întreb.
- Și-a făcut propria alegere. A ales să rămână în marasmul și puroiul rănilor sale. Este plin de furii, de ură, de frici. Condiționează, nu își asumă trecutul, nu se asumă pe el în prezent. E ca un uragan dezlănțuit care rade totul în calea lui, și se abate des asupra mea, destabilizându-mă. Nu cred în iubirea care rănește din egoism. Îl iubesc, dar mă iubesc pe mine mai mult. Nu mai vreau să fiu sac de box. De azi sunt eu. Am ieșit din mlaștina în care am stat din ceea ce am numit iubire, și am hotărât să merg mai departe. Dacă vrea, va veni singur spre lumină. Dacă nu, va merge spre licăririle de moment care pavează drumul spre propriul iad. 

Știi ce înseamnă IUBIREA? Ai auzit de ea?, sunt întrebată. E tot ceea ce rămâne după ce ucizi iubirea de formă, o distrugi, o calci în picioare, o bagatelizezi, o blasfemiezi, o batjocorești, o minimizezi. 
Este ceea ce rămâne pentru a-ți însufleți VIAȚA și a-ți consolida esența: dumnezeirea cu care ai venit înzestrat. 
Este ceea ce rămâne după moartea formei și renașterea fondului. 
Este adevărul tău! 
În rest... e LINIȘTEA! 

Namaste!



dr. Edith Kadar 
Arad, 17 noiembrie 2017 

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 


 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

miercuri, 15 noiembrie 2017

SUFERINȚA, ÎNTRE SOLITUDINE ȘI GĂLĂGIE





Faptul că unii oameni se lamentează, își „urlă” suferința în fața oricărui seamăn milos și strigă în gura mare cât de „victimă suferindă” este, nu înseamnă că este și real.

Nu te simți ofensat(ă) de rândurile de mai sus. Citește tot ce am de spus și încearcă să înțelegi mesajul. Cele scrise azi au legătură doar cu manifestarea în suferință, ceea ce poate arăta realul sau ficțiunea, ori manipularea prin suferință.

Binețe, cititorule!

Te invit să povestim puțin despre realitate, despre iluzie, despre viață, despre alegerile pe care le facem.
Pornește, rogu-te, muzica pentru a ne fi alături.



Sunt convinsă că ai întâlnit oameni care își povestesc necazul și suferința oricui, impresionând auditoriul până la lacrimi. Sunt atât de convingători încât ai jura că tot ce spun e real 100%, și nu-ți poți imagina că ar spune povești doar pentru a obține capital de simpatie sau/și material.

Mai sunt și oameni cu care vorbești și care, din una în alta. îți spun povestea cutremurătoare a vieții lor, lăsându-te uimit(ă) cât de detașat vorbesc, întrebându-te la sfârșit, în timp ce îți ștergi o lacrimă în colțul ochilor,  unde a încăput atâta demnitate, cum au supraviețuit atâtor lovituri, și cum de sunt atât de calmi, resemnați, deschiși viitorului și detașați de trecut, de suferință.

Suferința adevărată nu mai are legătură cu orgoliul, deoarece arată că ai ajuns atât de jos în căderea ta liberă prin viață încât nu mai contează decât să te salvezi, să te mai poți percepe, să te mai poți simți pe tine.
Adevărata suferință te transformă, te schimbă, aduce modificări din temelii vieții tale și ție, ca entitate.
Iar transformarea este individuală; e tacită; e intimă pentru că îți afectează fiecare fragment de ADN din fiecare celulă a corpului tău. 
De aceea, cei la care suferința este reală, se retrag pentru a-și păstra energia și demnitatea, nu și-o irosesc cu urlete venite din ego-ul adânc și manipulate de slugarnicul orgoliu. Ei povestesc doar dacă sunt întrebați, și o fac înșirând strict faptele, fără interpretări, fără adăugiri, fără înflorituri.

Cei care mai au forța și puterea de a urla pentru a-și povesti oricui suferința și pentru a cerși simpatie, nu suferă de ceea ce susțin, sunt doar în căutare de companie. 
Ei vorbesc fără să îi întrebi, îți oferă detalii fără să le ceri și pun accentul pe ei, făcând risipă de vorbe care încep cu „eu...”. Se victimizează caracterizându-se singuri: „săracul(a) de mine, eu, atât de cinstit(ă) și corect(ă)...”; „nimeni nu a trecut prin ceea ce trec eu...”, etc.

Adevărata suferință te transformă, te înnobilează și este un act intim, nu se trâmbițează în gura mare pentru că nu are nevoie de prezența altora, ci doar de a te re-simți pe tine, de care ai cam uitat.

Fiecare om trece prin ambele stări: de solitudine sau de victimizare zgomotoasă. E normal. 
Important ar fi ca în această ecuație, orgoliul și ego-ul să nu fie principalele beneficiare. Ci sufletul. 
Care suflet? Acela pe care îl percepi în izolare.

Sufletul cere tăcere. 
Ego-ul vrea spectacol și gălăgie. 
Acum știi.

Binețe, dragă cititorule!



 dr. Edith Kadar
Arad, 14 noiembrie 2015

*     *     *     *     *     *    * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 


Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

luni, 6 noiembrie 2017

RELAȚIILE și efectul lor asupra sănătății omului




Omul este o ființă socială.
Bunăstarea lui fizică, psihică, emoțională, mentală și sufletească depinde re relațiile pe care le stabilește cu semenii săi. Mai exact, de calitatea acestor relații.

De la naștere și până la moarte învățăm să comunicăm, să ne creăm un mediu în care să ne simțim bine, împliniți din toate punctele de vedere.

Cum ne simțim atunci când totul este în regulă, în armonie?  Bine, nu? Suntem plini de viață, sănătoși și doldora de energie.

Dar nu întotdeauna planurile de acasă se potrivesc cu cele din târg, cum bine spune un proverb.

Cum ne simțim când nimic nu ne iese, când parcă toate relațiile noastre - indiferent că este vorba despre planul personal sau despre cel profesional - sunt tensionate, încărcate cu emoții și sentimente negative? Ceva scârțâie și la sănătate, nu? 

Emoțiile dau starea mentală. Sunt pozitive, mintea e pozitivă. Ca atunci când ne îndrăgostim. Sunt negative, mintea devine orientată pe pesimism, spre negativ, și începe să își creeze o realitate neagră, iar omul va vedea peste tot doar neîmplinire, trădare, frici, furii, ranchiună, ură, încrâncenare; cei din jur sunt răi, profitori, trădători, nerecunoscători, manipulatori. Iar de aici până la stadiul de victimă neputincioasă, mai e un singur pas. Iar aici încep să apară probleme de sănătate: începând de la oboseala cronică, la nervozitate, depresie, până la psihoze, cancere, boli cronice, etc.

Dar, ce face ca un om să o apuce pe o cale și nu pe alta? De ce unii se pot menține pozitivi și zâmbitori indiferent de încercările vieții și de persoanele pe care le întâlnesc, în timp ce alții, deși au în jur persoane iubitoare, nu pot vedea decât partea întunecată, pesimistă a vieții?

Te invit să deslușim împreună aceste subiecte, povestind despre relații și efectele lor asupra sănătății fizice, psihice, mentale, emoționale și sufletești.

Îți mulțumesc.




dr. Edith Kadar 
Arad, 05.11.2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

duminică, 5 noiembrie 2017

ALEGERILE VIEȚII




Te-ai gândit vreodată la alegerile pe care le-ai făcut, le faci și le vei face în viață? 
De ce ai făcut o anumită alegere pe care acum o regreți sau de ce nu poți schimba nimic într-un anumit moment al vieții tale?

De câte ori te-ai aflat în fața unei răscruci a existenței tale, și în loc să iei o hotărâre, te-ai dat bătut(ă), mulțumindu-te doar să comentezi, pe larg și pe scurt, ce și cum ai fi făcut dacă ar fi vrut mușchii tăi să ai curaj?

De câte ori ai știut că va trebui să alegi o cale în viață, dar ai făcut-o folosind criteriile altora, considerați de tine mai pricepuți în ale trăirii?

Dar, de câte ori ai făcut alegeri în viață, ai optat pentru o variantă mai grea sau mai ușoară, și ți-ai asumat riscurile, hotărât(ă) să faci până la capăt ce ai simțit că te împlinește?

Binețe, cititorule!

Te invit să povestim puțin despre un subiect foarte actual, și îți propui să pornești și muzica în timp ce citești, pentru a-ți fi alături pe calea rândurilor.

                                   

Alegerile le faci atunci când vrei să schimbi ceva în viață, când te-ai săturat de ce a fost, când vrei...altceva, ceva mai bun, mai optim, mai rapid, mai ușor, mai bine...

Schimbarea presupune multă energie pentru că e necesar să îți orientezi toată strategia, credința și determinarea spre ceva iluzoriu, ceva ce nu e palpabil, ceva plin de necunoscut, dar încărcat de speranțe: viitorul!

De obicei îți faci singur(ă) alegerile; tu hotărăști în viață când, cum, unde, de ce, până când, cu cine, cu ce...etc.
Dar sunt și situații în care viața te pune să faci alegeri, vrei-nu vrei, chiar dacă traiul de până atunci era bun, confortabil sau doar acceptat. 
Indiferent cum ți-ai văzut viitorul până atunci, va trebui să iei o pauză și să ți-l reconsideri, reanalizezi, realiniezi după date noi.

Ce faci atunci?

1.- O variantă ar fi să nu faci nimic, să îi lași pe alții să hotărască pentru tine, iar tu să vii la sfârșit și doar să comentezi cum ai fi făcut tu dacă ai fi avut curajul și nu ai fi fost copleșit(ă) de lașitate. Ai ști să spui pe larg și pe scurt cum și ce ar fi trebuit, blamându-i pe toți cei care au fost implicați, înjurându-i pe ei și pe mama lor, că nu te-au întrebat cum să facă pentru ca ție să-ți fie bine. Toate astea pentru că ai făcut o alegere: aceea de a fi nesimțit și laș; ai ales să fii condus(ă) de frică și să îți calci în picioare curajul de a fi tu însuți, de a crede în tine, de a crede în drepturile tale. 

Dacă alegi această variantă, ești o VICTIMĂ patetică a vieții, care respiră și mănâncă realitatea cusută de ceilalți. Și totuși, pentru a nu te simți pe deplin neputincios, alegi la final (alegere, din nou) să îți creezi iluzia că ai spus și tu ceva. Însă doar la sfârșit, când zarurile au fost aruncate, jocurile făcute și cărțile împărțite; atunci când nu se mai poate schimba nimic.


Dacă faci parte din această categorie, cea de victimă profesionistă, nu vei merge la niciun medic dacă ești bolnav pentru că știi că toți sunt incapabili, nu faci nicio școală de specializare că oricum profesorii sunt corupți, nu faci copii sau dacă îi ai ei sunt oricum nerecunoscători, nu ai prieteni pentru că toți vor vrea ceva;

Iar dacă ar fi să extindem discuția la nivel de conștiință  colectivă, nu vei merge la vot pentru că oricum toți sunt tâmpiți, atât candidați cât și alegători, sau nu vei face nimic pentru a schimba un regim corupt, mulțumindu-te să-ți exprimi părerea (atotcunoascătoare în orice domeniu) la bodega din colț, sau acasă, vecinilor de bloc, familiei plictisite de placiditatea ta sau pe paginile de socializare, „ascuns(ă)” în spatele unui nume și a unei poze demne de basme.

Nu vei ști niciodată să-ți susții alegerea cu argumente pentru simplul motiv că nu ai așa ceva. Tot ce posezi e o imensă frustrare de a fi un...neica nimeni, și un mare geamantan de invective și jigniri la adresa celor care sunt diferiți de tine.

2.- A doua variantă ar fi să-ți găsești bruma de determinare de a alege schimbarea, dar de a o face pe criteriile altora. Oricât de mult ți-ai susține lozincile strigate, în adâncul sufletului tău habar n-ai cum și de ce să o faci așa cum zice x sau y, mama, tata, soțul, șeful, partidul. 


Ești doar o prelungire a primei categorii, doar că ai curajul să „latri” și să muști pentru că ai sprijinul altora, nu ești singur(ă); comentariile tale sunt doar în public, când ești inundat(ă) de inspirația de a spune ce zic toți ceilalți (nu ceea ce crezi tu), savurând bucuria și energia grupului. 
E posibil să fii propulsat în față pentru că cei din prima categorie au nevoie de un purtător de cuvinte, un reprezentat al lor care să iasă în față, pe care să-l aduleze dacă rezultatul e bun, sau pe care să-l distrugă dacă lucrurile nu ies așa cum trebuie. 
Vei folosi în discuții argumente care nu mai au nicio relevanță în a descrie calitatea sau valoarea umană a celorlalți. Ceilalți nu sunt buni pentru că au altă înălțime, culoare a pielii, au altă religie sau rasă, altă naționalitate, locuiesc în afara țării pentru care tu nu ai făcut nimic, etc. 


Dacă faci parte din această categorie, ești MARIONETA perfectă, instrumentul ideal pentru ca alții să te manipuleze cum vor ei, în timp ce tu îți imaginezi că ești punctul pe i, virgula sub ț, alfa și omega, etc. Da, e adevărat, doar că ești începutul sfârșitului tău ca entitate, din momentul în care ai căzut în capcana de a-i reprezenta și sluji pe ceilalți. Drumul spre iad e pavat doar cu intenții bune, nu?

3.- A treia variantă ar fi să fii sigur pe tine, să ai în minte clar conturat viitorul după chipul, asemănarea și realismul tău. Tu știi din start cine ești și ce poți, și nimeni care spune contrariul nu are vreun afect asupra ta decât, eventual, de a-ți întări determinarea să-ți urmezi calea pe care ai ales-o. 

Tu ești CREATORUL tău, al universului în care exiști, al realității zilnice; tu știi ce e mai bine pentru tine și nu-i lași pe alții să-ți spună cine ești și ce poți să faci.

Unii spun că ești egoist(ă), alții te învinuiesc că ai uitat de unde ai plecat. 
Ți se spun tot felul de lucruri de către cei din primele două categorii deoarece singurul lucru care le-a rămas de făcut în impotența lor este să încerce să te tragă în mlaștina neputinței lor pentru a-și găsi ei o justificare gen „vezi, că și tu ești la fel?!”, sau să te împroaște cu noroi. 

Tu ești cel/cea care poate iniția schimbarea pentru că alegerea pe care o faci e clară, concisă și motivată. Tu EȘTI deja ceea ce victimele și marionetele nu vor putea fi vreodată, nu pentru că nu ar avea capacitatea, dar au ales să nu o facă. Tu ești surd la vocile din afară și ți-o asculți doar pe cea interioară, a ta!

Tu ești cel care, alegând să fii tu însuți, aduci schimbarea în jurul tău deoarece nu faci valuri, nu forțezi, nu condiționezi, respecți, faci lucrurile nu pentru a demonstra ceva ci pentru că acela e pasul următor, logic. 
Și pentru că nu ai încrâncenări, ură, ranchiună sau alte emoții negative, lași lumina să treacă prin tine pentru ca ea să se orienteze nestingherită spre toți cei care au nevoie de ea.


Indiferent din ce categorie faci parte: victimă, marionetă sau creator, TU ai ales să fii așa, modelându-te sau lăsându-i pe alții să o facă în locul tău.

Alege să fii ceea ce vrei, asumă-ți responsabilitatea.
Iar dacă nu îți place, alege schimbarea și nu-i lăsa pe alții să aleagă în locul tău.

ALEGE SĂ FII SCHIMBAREA PE CARE O VREI!

Binețe, cititorule!

P.S. Azi îți propun să alegi să faci o pauză de 10 minute și nu numai să asculți melodia atașată, dar să te și uiți la clipul muzical pentru a admira frumusețea și măreția oceanului, imaginându-ți că apa îți curăță orice urmă de nehotărâre a ta. 
Vizionare plăcută!

                                Imagini pentru the ocean

dr. Edith Kadar
Arad, 16 noiembrie, 2014


 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2014/11/binete-cititorule-te-ai-gandit-vreodata.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

RUTINA și SCHIMBAREA DE SINE

Pe măsură ce te trezești și lași schimbarea să-și facă treaba în viața ta iar tu nu te mai opui Universului, vei observa că fiecare z...