luni, 30 octombrie 2017

CÂRCOTAȘII, „HOȚII” BUCURIEI CELOR DIN JUR





Ai întâlnit vreodată persoane care au încercat să-ți blocheze bucuria, să-ți destrame optimismul și să-ți strecoare, prin orice mijloace, otrava pesimismului lor?

Sunt convinsă că da.

Indiferent dacă aceștia fac parte din colectivul de lucru, sunt prieteni reali sau virtuali pe paginile de socializare sau sunt persoane apropiate sufletului nostru, ei sunt cei care, cu permisiunea noastră, ne vor aduce norii în optimismul nostru, vor demola orice bucurie a noastră și vor „ucide” orice urmă de zâmbet.

Binețe, dragă cititorule!

Azi îți aduc în atenție un subiect cu care ne confruntăm din ce în ce mai frecvent în viață: cârcotașii, „hoții” bucuriei și a optimismului celor din jur.

Nu uita să pornești și muzica, pentru a te însoți pe calea rândurilor.

                                

Există persoane care ori de câte ori văd vreun semn de manifestare al bucuriei, libertății și seninătății semenilor, vor face tot posibilul să-l strice, să-l murdărească, să-l schilodească, să-l distorsioneze. 

Ei sunt mulțumiți doar atunci când și-au desăvârșit „capodopera” și îi văd pe toți triști. 
Ei doar atunci sunt fericiți, doar atunci sunt mulțumiți când reușesc să distrugă orice urmă de bine din ochii, sufletul și manifestarea „victimelor”.

Aceștia sunt „demolatorii” de bucurii, „ucigașii” zâmbetelor, aducătorii de ploaie în sufletele celor din jur.

Îi cunoști drept „cârcotași”, „pesimiști”, oameni „întunecați”, persoane lipsite de trăire și de...ele însele.

Indiferent ce vei spune, vei cânta, vei scrie, vei posta, vei spune, ei vor fi cei care vor arunca săgeți înveninate în direcția bucuriei tale, și fiecare încercare de a-ți apăra crezul se soldează cu mai multă înverșunare în aruncarea noroiului în fața ta.

Aceștia sunt oamenii care la fiecare poveste a ta despre armonie și înțelegere îți vor vorbi despre despărțirea și divorțul iminent, chestiune doar de timp, în accepțiunea lor.

Sunt cei care la fiecare povestire despre sănătate și însănătoșire îți vor arunca în față iminența morții nedescoperite și neanunțate.

Sunt oamenii care, la fiecare postare veselă despre animăluțe îți vor spune, scrie sau reposta despre moartea, vânătoarea sau gătirea acelor animale ca mâncăruri  pentru burțile lor fericite.

Sunt cei care la orice subiect îți vor vorbi despre opusul a ceea ce ai vrut să transmiți, insistând , chiar dacă încerci să-i aduci pe calea argumentelor logice.

Singura lor bucurie în viață este să-ți demoleze ție bucuria. Hrana sufletului lor sunt tristețea, neputința și lacrimile tale.

Sunt oamenii antonimelor: binele merită rău, bucuria trebuie „ștearsă” cu tristețe, râsul înlocuit cu plâns și trăirea trebuie înlocuită cu „morga” sentimentelor.

Ei se cred spirituali, cu simțul umorului, plini de învățăminte ale vieții și îndreptățiți să-i aducă pe „naivi” în simțiri, pe calea (considerată de ei) dreaptă și reală.
Pentru ei, orice bucurie, cât de mică, a altora e semn de luare razna și batere de câmpi a naivilor vieții.


Cârcotașii se cred (atot)cunoscători ai originii și sensului vieții, și toți cei ce gândesc diferit e musai a fi taxați în consecință. 

Indiferent dacă aceștia fac parte din familia noastră, din colectivul de lucru, sunt prieteni reali sau virtuali pe paginile de socializare, ei sunt cei care, cu permisiunea noastră, ne vor aduce norii în bucuriile noastre, vor demola orice bucurie a noastră și vor „ucide” orice urmă de zâmbet.

Cârcotașii sunt oamenii cu haos în suflet, cu chin în trăire, cu neputință în zâmbet, iar din această cauză nu vor să vadă decât partea întunecată a vieții, jumătatea goală a paharului. 

Sunt oameni cu simțire schilodită și suferindă din cauza altora ca ei, care le-au dat în copilărie sau tinerețe aceeași lecție pe care o aplică și ei apropiaților, și care i-au făcut să creadă că cea mai mare sursă de bucurie este întristarea celorlalți.

Sunt incapabili să vadă jumătatea plină a paharului deoarece privesc lumea prin perspectiva restului de suflet ciobit ce le-a rămas.

Nu încerca să-i aduci în lumina ta pentru că nu se vor opri până nu-ți aduc întunericul lor în trăirea ta.

Lasă-i în plata lor, ignoră-i, evită-i, scoate-i din lista vieții tale și înțelege că nu sunt așa din cauza ta.
Sunt așa din cauza lor, din cauză că acesta e drumul pe care l-au ales.

În fond, pune-ți întrebarea: tu de ce ai ales optimismul, în ciuda încercărilor vieții?
Ai înțeles?

Nu-ți trăda bucuria crezând în întunericul altora!



Binețe, dragă cititorule!

 dr. Edith Kadar 
Arad, 30 octombrie 2015

*     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/08/carcotasii-hotii-bucuriei-celor-din-jur.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

vineri, 27 octombrie 2017

(RE)DEVENIREA (fragment II)




Cititorule, binețe!

Fiecare zi este specială. Sau, cel puțin, ar trebui să fie.

Din păcate, viața, cotidianul, ne face să uităm acest adevăr. Dar ni-l reamintim, sau încercăm să o facem în zile declarate, decretate de alții a fi de sărbătoare.

Nu mai știm să facem o sărbătoare din propria noastră viață, din bucuria schimbării zilnice, a acumulării de experiență, a descoperirii noastre.
Trebuie ca alții să ne spună că avem voie să sărbătorim; altfel, bucuria fără motiv e o pierdere de vreme.

Ce ai putea sărbători în fiecare zi? IUBIREA!
Ce înțelegi tu prin iubire? Lămurește-te.
Dar pot să-ți spun ce înțeleg eu.

Pornește muzica, rogu-te, și te invit să citești încă un fragment din materialul semnat de mine (nu preluat, nu tradus) și intitulat „DEVENIREA”.

Lectură plăcută!


„Am ajuns din nou în același punct al vieții care se repetă și se repetă... aceeași persoană, aceeași reîntâlnire...
Toate acele semne de întrebare...furiile...neputințele...
„De ce?... de ce eu?.... nu vreau... nu mai vreau!... am suferit în trecut... ce vrei de la mine?... ce vrei să îmi transmiți, dar nu înțeleg?”

Iar atunci, din tumultul sufletului am auzit o voce calmă, caldă, dar fermă. A început să-mi vorbească povestit, să-mi povestească a liniștire. Știam cine e.

-Iubirea nu te face slab, nu te face neputincios; nu te expune la rău, nu te face vulnerabil, nu-ți definește slăbiciunea.

Iubirea este acea stare care te împlinește, te definește; te umple, golindu-te de non-sens; îți dă nuanța certă e existenței.

Iubirea este acel „ceva” care face diferența între a supraviețui unei zile și a trăi o zi; dintre senzația că te târăști prin viață și certitudinea pașilor cu care calci; între „golul” de a exista pentru ceilalți și „plinul” de a fi tu însuți; dintre viața moartă și viața fără de moarte.

Iubirea este găsirea de tine însuți/însăți; este senzația de „acasă” pe care o simți în fiecare celulă a ta; este certitudinea apartenenței la ceva măreț, indefinibil prin cuvinte, dar conștientizabil prin simțire; e acel inefabil de care ai auzit în teorie, dar nu l-ai înțeles în practică.

Iubirea îți dă puterea lipsită de orgoliul de a stăpâni; îți dă forța lipsită de dorința de a cuceri; îți dă înțelepciunea tacită, golită de infatuarea laudei de sine; îți dă liniștea subînțeleasă ce nu are nevoie de explicații pentru ceilalți.

Iubirea nu este un „cineva”. Persoana sau obiectul „iubit” suplinesc niște nevoi importante pentru tine, făcându-te să confunzi termenii.

Iubirea este starea obligatorie care trebuie să existe în tine, care te definește pe tine. Abia din acel moment relațiile cu oamenii și cu locurile vor fi ceea ce trebuie, ceea ce împlinește ca entitate.
Nu un loc, o casă, un oraș, o țară te deranjează, ci lipsa Iubirii.
Nu un partener/parteneră, un prieten/prietenă, un soț/soție te supără , nu-ți mai place sau te exasperează, ci lipsa Iubirii.

Când Iubirea există, orice loc ți se va părea „acasă”, orice persoană va avea calități importante și defecte neobservabile. Abia atunci percepi întregul din tine, TOTUL din care faci parte și UNICITATEA ce definește universul tău.

Iubirea nu este dată de „cineva” sau de „ceva”. 
Ea există dintotdeauna și trebuie doar să te conectezi la ea, să o vrei, să o îmbraci, să te îmbrace; să vrei să treci dincolo de ce îți arată ochii fizici și cei ai minții, să vrei să o simți, să o trăiești.
Este destinația de la capătul drumului făcut cu încredere în tine, în forța ta, în talentele cu care ești înzestrat. 
Este acel „ACASĂ” pe care îl simți de când te naști, pe care îl cauți o viață, dar nu știi să-l definești.

Iubirea este DUMNEZEU sau ce denumire vrei să-i dai.

Doar când găsești Iubirea, când îl găsești pe DUMNEZEU și când înțelegi, abia atunci locurile, oamenii, relațiile și întreaga ta viață vor căpăta un sens, o direcție clară, o definiție. Abia atunci dispar așteptările și nevoia de a face proiecții și predicții, de a controla și stăpâni. Doar atunci trăiești în pace, liniște și armonie cu tine însuți/însăți. Numai atunci nu va mai avea vreo relevanță ce spun, ce cred, ce își imaginează alții atunci când îți vei arăta Iubirea care te definește. Pe tine și nu relația!

Un anumit om, o anume situație sau un anumit loc te pot ajuta să înțelegi, să te înțelegi, să o înțelegi pe ea, Iubirea. Dar nu confunda lucrurile.

Astăzi ai realizat, ai conștientizat, ai înțeles, ți-ai asumat IUBIREA!



La capătul vorbelor s-a așternut liniștea peste sufletul meu.

-Mark!!! Unde ai fost? Eram disperată că nu te mai simt, că nu mai ești lângă mine!

Iubirea cea cu ochi albaștri, de o frumusețe pe care cuvintele nu o pot descrie, dar care umple fiecare celulă din corp, s-a reîntors. Și mi-a vorbit.

-Eram aici, dar tu nu m-ai mai perceput. Erai prea atentă la alte aspecte ale cotidianului tău și ai tras concluzia că am plecat. Nu am cum să plec pentru că eu sunt prezent peste tot, în orice moment. Așa cum soarele există, dar nu îl mai vezi, cum aerul pe care îl respiri nu-l mai conștientizezi, cum apa pe care o bei e normal să te sature. Tot așa și pe mine, Iubirea, mă percepi doar când vrei, când ai chef, timp, dispoziția sau te lasă... plânsul de milă...

- Da, așa e, ai dreptate, zic. Dar de ce nu simt vreo remușcare? 
- Când O înțelegi, nimic din emoțional nu mai are relevanță. Este ca o picătură în marele ocean.
- Dar... cum? Cum te-am înțeles? De ce până acum nu? De ce acum da?
- Julian. El era calea deschisă pe care ți-ai lăsat-o pentru a O găsi... pentru a mă găsi.

Julian. Oh, Doamne! De aceea îl căuta sufletul meu, nefiind dispus să renunțe, deși ego-ul și mentalul au vrut tot timpul să-l elimine.

-Cum?, reușesc să spun.
- Când coborâți în materie, ați cerut și vi s-au dat trei lucruri, îți amintești? 
- Da. Cunoașterea sub forma energiei Kundalini, Iubirea și... și nu mi-ați mai spus care e al treilea, zic.
- Abia acum i-a venit momentul. Al treilea lucru e reprezentat de reperele lăsate pentru a regăsi drumul spre casă prin Iubire. Sunt grăunțele pe care le lăsați pe cărare pentru a ști pe unde să veniți.

Indiferent care e calea pe care o luați, care e modalitatea pe care o alegeți pentru a trăi DEVENIREA, destinația e una singură: să vă întoarceți acasă! De aceea, reperul vostru trebuie să fie suficient de obiectiv încât să nu se confunde cu vreo emoție, dar destul de subiectiv încât să nu uitați să-l căutați.

Reperul tău, în această existență, și nu numai, dar vei vedea asta mai târziu, este Julian. Și tu pentru el. Așa ați stabilit de comun acord înainte de coborârile succesive în materie. V-ați căutat și vă căutați în permanență, dar proiecțiile minții nu vă lasă să vă vedeți, deși sufletul vă aduce periodic față în față. Nu ai observat?

Oh, ba da! Și eu m-am frământat deseori de ce revenim unul în calea celuilalt, dându-ni-se, parcă, posibilitatea de a relua lucrurile unde le-am lăsat, dar la alt nivel, cu altă cunoaștere și înțelepciune. (...)”


                                                 *    *    *    *    *    *    *

Mulțumescu-ți ție pentru însoțire printre rânduri, cititorule.
Binețe!

dr. Edith Kadar
Arad, 12 aprilie 2015

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

    

marți, 24 octombrie 2017

DOAR TIMPUL....


             

Sunt împrăştiată în toate părţile ca şi cum o explozie m-ar fi spart în bucăţi de diferite mărimi, iar acele bucăţele au început expansiunea lor de Big Bang spre nu ştiu unde, cu o viteză incredibilă. Până la un punct unde totul s-a oprit ca într-un stop-cadru. Acolo mă aflu acum, dincolo de spaţiu şi timp.



Mă apropii, văd şi ating bucăţile din mine. Unele sunt de o rară frumuseţe; puţine, ce-i drept. Altele sunt urâte, murdare, anoste. Văd acolo tristeţe multă, nesiguranţă, frică, dar mai ales furii.

-Ale cui sunteţi?,  le întreb.

-Ale tale, nu ne recunoşti? mi-au răspuns ele în cor.Tu ne-ai adus, ne-ai găzduit, şi ne-ai hrănit până când ne-am făcut mari. 

-Dar de ce?,  reuşesc eu să îngaim.

-Pentru că ne-au cerut prietenii tăi.

-Cine?

-Orgoliul, Vanitatea, Agresivitatea, Furia, Mândria....

-Bine, bine, le-o retez. Dar trebuie să existe şi ceva frumos în bagajul meu, exclam.

-Caută prin colţuri, mi-au răspuns chicotind. Le-am înghesuit noi, să ne facem loc.


Am început să caut înnebunită un semn de lumină de la bucăţelele din mine, iar în acest timp ma gândeam "Doamne, cum ai permis asta?".



- Eu?, am auzit o voce blândă, calmă, dar fermă. De ce voi oamenii daţi mereu vina pe mine? Cum vi se năzare ceva, ziceți că Eu sunt de vină. Dar uitaţi că voi, şi nu Eu, faceţi alegerile din viaţa voastră. Uitaţi ca Eu nu pot să vă strecor gânduri de nefericire în cap. Vă reamintesc ca Eu sunt Lumina şi Iubirea, celelalte nu sunt de la Mine. Draga mea, te las să faci cu viaţa ta ce vrei, pentru că te iubesc şi îţi respect deciziile, oricare ar fi acelea. Eu vă dau liberul arbitru să ajungeţi la Mine, sau unde vreţi, pe ce cale alegeţi voi.

-Şi atunci de ce ajungem atât de greu, atât de puţini? 

-Pentru că la Mine ajung doar cei îmbrăcaţi în sufletul curat, iar asta înseamnă Credinţă!


-Dar eu cred in Tine, Doamne, strig eu.

-Vezi, asta e o altă confuzie pe care o faceţi voi, oamenii. Credinţa nu înseamnă să crezi că eu exist undeva, şi că vin să repar în caz de urgenţă tot ce stricaţi voi într-o clipă de neatenţie.
Credinţa înseamnă  ÎNCREDINŢAREA şi ÎNCREDEREA! Înseamnă să ai încredere că dincolo de ceea ce cunoşti cu mintea ta limitată, sunt Eu! Înseamnă să-ţi dai drumul şi să Îmi incredinţezi viaţa, soarta, gândurile şi faptele în cele mai grele cumpene din viaţă, şi să ai încredere că Eu nu te las!
-Dar e greu,Doamne!
-Sigur că e greu, ţi-am spus deja asta. Dar acum poţi vedea cum mă percepeţi voi, oamenii. M-AŢI CREAT DUPĂ CHIPUL ŞI ASEMĂNAREA VOASTRĂ!

Am rămas mută de la adevărul  pătruns  prin toţi porii mei.
-Doamne, te rog arată-mi cum pot să schimb urâţenia prezentă?
-Uita-te acolo jos, e ceva mic şi luminos, dar călcat în picioare. E singura ta salvare. E IUBIREA! Ia-o, îngrijeşte-o, preţuieşte-o, apăr-o, şi nu lăsa pe nimeni să ţi-o calce în picioare. Arat-o şi altora, şi nu te întrista dacă vor încerca să o batjocorească. Ea te va apăra şi îţi va lumina calea de acum!
-Mulţumesc!



S-a făcut din nou linişte în jurul meu. Încerc să ajung la mica lumină, dar sunt împinsă cu furie, frică, agresivitate, laşitate, mândrie, orgoliu, vanitate.
-Nu, noi suntem prietenele tale; ne-ai hrănit şi acum ne trădezi pentru o luminiţă neînsemnată?
-Dragele mele, vă mulţumesc că aţi făcut parte din viaţa mea, pentru că, fără voi, nu aş fi ştiut unde sunt acum. Vă voi mai cere din când în când părerea, însă doar cât să pun în balanţă şi să ţin în echilibru anumite situaţii. Acum vă las.

Şi m-am întins spre luminiţa ascunsă în praf. Am curăţat locul şi am văzut că e un diamant strălucitor. L-am luat în mână, am început să-l şterg şi apoi să-l mângâi, fascinată de lumina din ce în ce mai puternică ce mă copleşea încetul cu încetul.

M-am simțit cuprinsă şi inundată de fericire, o nespusă bucurie, însoţite de o imensă uşurare. Lumina a pătruns în mine, a îmbrăţişat toate celulele, alungând din corpul meu şi ultima fărâmă de mizerie adunată cu atâta migală de-a lungul vieţii. Şi când eu însămi am devenit una cu lumina, am văzut cum bucăţelele din mine se rearanjează ; unele au rămas,dar cele mai multe au fost înlocuite de bucăţele noi, colorate şi strălucitoare. Iar în acel moment şi-au reluat dansul, însă în sens invers, adunându-se în jurul a ceva ce exista deja: EU!

-Doamne, e atât de uşor, dar noi nu vedem! Îţi mulţumesc!
-Cu mult drag! Spune-le si celorlalţi că alegerea e în mâna lor. Şi nu-ţi fă probleme; cei care trebuie să te audă, vor auzi, am mai auzit.

M-am trezit în camera mea. Eram puţin confuză.
Din acea zi, toţi cei cu care mă întâlneam mi-au spus ca strălucesc.

Şi am ştiut că a fost adevărat : DUMNEZEU M-A ATINS CU IUBIREA!



dr. Edith Kadar,

Arad, 30.10.2011,


*    *    *    *    *    *    *


Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.



vineri, 20 octombrie 2017

VIAȚA versus A TRĂI




Viața nu este despre a câștiga ceva, ci despre a trăi.

Ne chinuim atât de mult să câștigăm momente ale vieții încât nu realizăm că pierdem viața însăși.
Facem eforturi să câștigăm mulți bani, fără a mai ține cont că nu mai dăm nici un ban pe noi înșine.
Luptăm să câștigăm atenția și recunoașterea celorlalți, dar nu mai observăm că ne pierdem din vedere chiar pe noi.
Ne străduim să câștigăm timp pentru a face cât mai multe în viață, dar uităm să ne facem timp pentru noi înșine.
Încercăm din răsputeri să câștigăm prieteni, prietenii, relații, dar ne pierdem pe noi din vedere.
Ne încrâncenăm să câștigăm pariul - pe care nimeni nu (ni) l-a (im)pus - cu viața, dar pierdem pentru că nu știm să ne-o trăim. Viața.
Credem că vom câștiga viața cu orice preț, din moment ce ne-a fost dată, dar uităm că ea nu ar exista dacă nu ar fi întreținută. De noi, oamenii.

VIAȚA este un substantiv.
A TRĂI este un verb.

Substantivul fără verb nu are esență, iar verbul fără substantiv nu are motivație.

Nu poți avea viață dacă nu o trăiești.
Nu poți simți viața dacă nu te hotărăști să o pui în aplicare, să o simți, să o trăiești.
Nu poți defini viața dacă nu vorbești despre verbul ei, despre acțiunea ei, trăirea.

Dar mai există ceva. Focul (substantiv) arde (verb), însă doar cu ajutorul oxigenului.

Viața trebuie trăită, dar are nevoie de un „oxigen”, de un catalizator.
Iar acela e iubirea și prețuirea de sine. Dacă nu te iubești și nu te prețuiești pe tine, nu ai nici un motiv să trăiești și, deci, nu poți avea o viață care să te împlinească, să-ți dea un sens, să-ți aducă liniștea în suflet și pacea în simțiri.

Iubește-te, iar așa dai sens vieții trăind-o.

Binețe, dragă cititorule!



 dr. Edith Kadar 
Arad, 02 mai 2016

 *     *     *     *     *    *    * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

joi, 19 octombrie 2017

FEMININ ȘI MASCULIN - CALEA SPRE DUMNEZEIRE





- Da, Doamne, omul te poate manifesta pe TINE!
Vin să îți spun cu toată bucuria acest lucru. 

Știu că unul dintre motivele venirii noastre aici, pe Pământ, a fost pentru a vedea cât de jos putem ajunge pentru a rămâne conștienți că te manifestăm, că ne reamintim de Tine.
Drumul e lung, e întortocheat, presărat cu multe capcane, ispite, pentru a ne putea lămuri noi dacă vrem să mergem mai departe, sau luăm o pauză mică, așa, de vreo câteva vieți.

Știu că, de-a lungul timpului, s-a tot lucrat la finisarea corpului uman, iar, cu permisiunea Ta, și-au adus aportul la asta diferite rase din exterior; unele au adus îmbunătățiri, altele au pus blocaje, piedici, pentru a încetini sau închide drumul către Tine.
Da, de-a lungul timpului, omenirea a avansat. Iar asta s-a întâmplat, sunt sigură, cu ajutorul Tău, și a ființelor de Lumină, în colaborare cu întunericul.



De câte ori s-a descoperit ceva, oastea întunericului a intervenit pentru a stopa tot, dar asta doar pentru a-i tria pe cei apți și compatibili de a merge mai departe. Cei care au rezistat, au dat mai departe cunoașterea lor următoarelor generații. Cei care au căzut pradă întunericului, au murit pentru a se reîntoarce și a reîncerca din nou.

Unii au avansat mai repede, alții mai încet, însușindu-și lecțiile în mai multe vieți. Indiferent cu ce viteză au făcut-o, civilizația a progresat. Încetul cu încetul au acceptat noul, inovațiile, știința, spiritualitatea, arta, și le-au dezvoltat.

Tot căutând soluții la supraviețuire și adaptare, omul și-a dezvoltat mintea atât de mult încât ea a ajuns să preia controlul. Iar pentru ca omenirea să nu avanseze mai repede decât este pregătită, până ce nu își înțelege lecțiile, li s-a permis  ființelor întunecate să acționeze prin diferite persoane: dictatori, regi, președinți de țări sau de companii, pentru a înăspri condițiile, filtrul prin care e obligatoriu să trecem în drumul spre dumnezeire.

Cu cât instrumentele pentru a accesa energia divină sunt mai bune, mai directe, cu atât cei care contestă pentru ca omul  să fie convins sunt mai mulți.

De exemplu, acum, în această perioadă, când oamenii au acces la cunoaștere, s-a înăsprit limitarea: într-o lume a informatizării, 99% din informații sunt false, inutile în evoluție, și doar 1% ajută cu adevărat în avansarea spre Lumină. Desigur, cei ce pot accesa acest procent scăzut, sunt foarte puțini. 
Este ca și la școală, unde testele, examenele triază valoarea, îndrumând elevii spre ceea ce este mai potrivit abilităților și aptitudinilor din acel moment. Nu înseamnă că cineva nu este bun pentru că nu a intrat la o școală renumită, tocmai pentru a putea ridica și nivelul ei.

La fel se întâmplă și în viața societății actuale: dacă peste tot vom vedea doar blocajele și oamenii negativi, nu vom putea găsi rezolvarea, ieșirea din acea situație. Lecția  nu este să constatăm și să capitulăm, ci să găsim soluții pentru a ieși, a face schimbări.



Doar când vom înțelege că greutățile vieții sunt acolo pentru a ne stimula să găsim soluții și nu  a ne bloca, putem păși la nivelul următor de conștiință. Până atunci, nu.
Și vom repeta lecțiile până ce ne vom deștepta, adică vom hotărî că vrem să fim deștepți.
Iar când vom vrea să ne îndreptăm spre altă treaptă, vor apare obligatoriu toate testele și examenele menite să facă cernerea.

Cu cât înaintăm pe scara conștiinței, cu atât probele sunt mai grele, mai solicitante, mai diabolice, adică mai pline de diavoli, și au rolul de a ne sublinie întunericul din noi pe care va trebui să îl eliminăm pentru a face loc Luminii.

E ca la școală: la început e ușor, apoi, în gimnaziu se complică, în liceu e și mai greu atât ca lecții cât și ca dezvoltare personală; apoi e facultatea, la care intră mai puțini, iar specializările se adresează celor puțini. Și doar vârfurile reușesc.
Cei mai buni nu sunt cei ce iau notele cele mai bune, ci cei care au rezistat cel mai bine la toate probele, fără să se plângă, ci doar constatând realitatea și găsind soluții. Iar aceștia ce vor face după toate astea? Îi vor învăța pe alții cum să se descurce. Nu cum să facă, ci cum să se descurce!

În principiu, calea și obstacolele sunt aceleași pentru toți. Bărbații și femeile reacționează, însă, diferit.

Bărbații ar putea ajunge rapid la Dumnezeu: sunt raționali și sunt obișnuiți să găsească soluții și să rezolve probleme. Dar, pentru că nu ar înțelege drumul, nu ar sesiza frumusețile lui și nu ar aprecia obstacolele, au fost frânați de apariția femeii.

Femeia este emoțională; ea trece prin ciurul emoțiilor tot. Emoțiile femeii se ciocnesc de rațiunea și pragmatismul bărbatului.
De ce? Pentru a învăța că nu se poate să avem una fără cealaltă.
Nu putem fi raționali și pragmatici dacă nu înțelegem prin ce trecem, adică fără emoții. Și invers.



„Lucrarea” întunericului, a diavolului, este să le accentueze fiecăruia - femeii și bărbatului - calitățile, pentru a-i împiedica să le observe pe ale celuilalt.
Femeile sunt atât de stăpânite de emoții încât orgoliul lor, al emoțiilor, le împiedică să observe și să accepte raționalul adus de bărbați, și să se considere suficiente. Ce vor încerca să facă cu bărbații? Să îi castreze pentru a-i transforma în femei, asemenea lor.
Lecția bărbaților este să nu se lase angrenați în vârtejul emoțiilor feminine, și să își vadă de drum până ce vor întâlni femeia care nu mai vrea să îl schimbe.
Lecția femeilor este să accepte raționalul și pragmatismul pe care îl aduc bărbații, deoarece doar așa vor reuși să iasă de sub imperiul emoțiilor care le pot stăpâni total.

Fiind rațional și pragmatic, pentru bărbat totul este foarte simplu. De aceea se și spune că bărbații sunt simpli; nu pentru că ar fi proști sau incapabili, ci pentru că gândesc logic, orientat pe soluții, nu pe problemă.
Din această cauză, ei tind să relaționeze cu femei care fac ca totul să fie simplu: păpuși cu care să defileze și cărora să le asigure casă, mașină și bani, gândindu-se că și ele se vor declara mulțumite, așa cum ar face ei. Dar puțini vor avea curiozitatea de a trece dincolo de capcana formei, a explicitului, pentru a explora noi dimensiuni pe care să le raționeze.
Cei care vor trece de capcana formei sunt marii artiști, geniile, care știu să transforme totul în operă de artă din momentul în care au înțeles esența. De aceea, nu întâmplător, bărbații sunt considerați vârfuri în orice domeniu. Nu din discriminare.

Dacă o femeie cu emoțiile ei disipă și irosește energie, bărbatul vine și adună, colectează această risipă, o concentrează, și o prezintă lumii ca pe o capodoperă.
Dar, pentru a reuși, bărbatul are nevoie de femeie. Nu poate face opere de artă dacă nu are materia primă, femeia, cu ale ei emoții.
Dar nici femeia nu ar fi ceva atât de frumos dacă nu ar exista bărbatul care să o scoată în evidență.

Am înțeles asta, și e atât de perfect, Doamne!


Esența feminității este să se înțeleagă că ea nu poate exista fără un bărbat care să o admire, să o sublinieze, să o ridice la rang de artă.
Esența masculinității este să se înțeleagă că nu poate exista fără femeia care să aprecieze forța. puterea, tăria și caracterul bărbatului, și să le ridice la rang de siguranță.

Iar până nu se înțeleg aceste două aspecte, nu se poate pune problema de relație adevărată, care să ajute pe fiecare în dezvoltarea personală, indiferent de domeniu.

Aceasta este „lucrarea” perioadei actuale: de regăsire a esenței polarității, a sexualității, pentru a putea recompune întregul, și a manifesta dumnezeirea.

În această perioadă, multe suflete complementare se reîntâlnesc, dar nu vor putea manifesta întregul până ce nu își curăță fiecare din orgoliul său, pentru a-l putea observa pe celălalt. Acesta este un nivel înalt, de aceea și problemele și ispitele întunericului vor fi mai mari și mai intense: femei artificiale, bărbați care primesc „jucării” logice: mașini, aparatură, etc.
Sau femei masculinizate, care consideră că nu mai au nevoie de bărbați, devenind ele însele masculine. Ori bărbați efeminați, care ajung să își fie suficienți lor, și nu mai au nevoie de femei.

Iar industria cosmetică, farmaceutică, porno, de aparatură și mașini devine înfloritoare deoarece naturalul e uitat și e îmbrățișat falsul pentru că are mai multe culori, mai multe luminițe menite să îl copieze pe dumnezeu.

De aceea, din această capcană evadează puțini, și cu cât vor fi mai conștienți, cu atât vor fi mai blamați, mai marginalizați de... artificiali, de „roboții” sclavi ai sistemului.

În acest stadiu, ispitele personale ale întunericului sunt foarte intense, și e nevoie de multă fermitate pentru a rămâne pe poziție.

Cu cât lumina conștiinței divine este mai mare, cu atât întunericul rămas este mai puternic, doar trebuie să se echilibreze, nu?

Și când, totuși, se trece de toate nivelurile povestite, ajungi aici, în fața Ta, Doamne, pentru a-ți spune: DA, DOAMNE, OMUL TE POATE MANIFESTA PE TINE!

Știu că nu e gata, că mai e mult, dar am vrut să îți spun asta din tot sufletul meu.

Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc!



dr. Edith Kadar 
Arad, 09 octombrie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2017/10/feminin-si-masculin-calea-spre.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

luni, 9 octombrie 2017

CUVINTELE CARE TE VORBESC



Când vorbim, doar spunem cuvinte sau chiar comunicăm?
Unii adoră să vorbească fără a fi prezenți în cuvintele lor. Alții iubesc comunicarea atât de mult încât au înțeles sensul tăcerii.


Dar, când capătă cuvintele rostite sens și esență? 
Când se încarcă ele de semnificație? 
Când încetează să mai fie doar vorbe goale, lipsite de conținut și de mesaj, spuse doar pentru a nu tăcea, și când încep să fie comunicare sinceră?


Atunci când tu, om rostitor de cuvinte vei înceta să fii lipsit de consistență și de conținut, când vei înceta să fii gol de simțire și de trăire, și vei începe să te încarci de tine însuți, se sens, de esență, abia atunci îți vei găsi rostul și semnificația în proprii tăi ochi. 
Când vei trăi și nu doar vei supraviețui zilelor și vieții, atunci cuvintele tale nu vor fi doar spuse, ci trăite, pentru că vor veni din adâncul tău, din suflet, și nu din superficialitatea vârfului buzelor.


Cuvintele sunt ca omul. Pot fi de suprafață, superficiale, de formă, sau profunde, conștiente, consistente, de fond.
Cuvintele spuse reflectă ceea ce suntem cu adevărat. Cel care le aude, le înțelege după ceea ce este el cu adevărat.


Fii atent la cuvintele pe care le spui, pentru că ele reflectă ceea ce ești cu adevărat: bogat sau sărac sufletește. 
Cu cât ești mai sărac în interiorul tău, cu atât suplinesti acest gol cu multe cuvinte, la fel de goale, de fade, de incolore.
Cu cât te-ai îmbogățit de sens, valoare și înțelegere, cu atât cuvintele rostite sunt mai puține și mai încărcate de miez și semnificație.


Ascultă vorbele ce ți se spun, și poți "citi" interlocutorul.
Ascultă-ți cuvintele rostite, și vei ști unde te afli și ce mai ai de făcut pentru tine.


Nu lăsa cuvintele să vorbească în locul tău și să îți spună povestea. 
Cunoaște-te și vei vedea că vorbele se vor alinia pline de respect pentru a te prezenta.


Cuvintele sunt cartea ta de vizită.
Fă-o una frumoasă!


Binețe, OM fain!



dr. Edith Kadar 
Arad, 09 octombrie 2017

                                           *     *    *     *     *     *    * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

joi, 5 octombrie 2017

GÂNDUL, CREATORUL VIEȚII TALE





Gândurile tale îți creează dispoziția zilnică.

Ai o zi bună? E meritul tău.
Ai o zi rea? E meritul tău.
Tu ești creatorul zilelor și a dispoziției din fiecare moment.

Dimineața, când te trezești, poți alege să fii indispus(ă) că începe o nouă zi din nefericita ta viață, o nouă sursă de chin și neplăceri; sau poți alege să te bucuri de o nouă șansă de o lua de la capăt și de a schimba ceea ce nu-ți place în dispoziția ta. Tu alegi dacă vezi culoarea sau ternul din viață.

Dacă traficul te exasperează, tu alegi să te lași astfel influențat(ă). Ajungi mai repede sau mai bine dacă te agiți, înjuri și te transformi într-un pachet de nervi? Tu alegi dacă vezi calmul sau agitația.

Dacă colegii de serviciu sau șeful te calcă pe fiecare neuron este pentru că gândurile tale au permis acest lucru. Ai știut că așa se va întâmpla și ai recreat în minte scenariul: „voi ajunge... colegii vor face așa... șeful va urla... etc.”. Și uite cum ți-ai creat realitatea stresantă. Tu alegi dacă vezi doar defectele oamenilor sau și calitățile.

Ajungi acasă și te gândești cu oroare la câte treburi mai ai de rezolvat acolo, iar când treci pragul ești deja indispus(ă), fără ca măcar să ajungi să și faci ceva. Și uite cum ți-ai creat o indispoziție. Tu alegi dacă vezi doar stresul treburilor neterminate sau bucuria familiei.

Gândurile tale îți creează dispoziția zilnică pentru că le dai putere, le amplifici și devii tu parte integrantă din ele, din lumea pe care ți-o creează, în loc să integrezi gândurile în viață și să le dai locul și timpul cuvenit.

Dacă te identifici cu gândurile provenite din mintea ta, vei uita de tine, de adevărata ta esență. 
Pentru că tu nu ești gândurile care îți populează mentalul. Tu creezi gândurile, nu gândurile te creează pe tine sau viața ta. Sau ai uitat? Reamintește-ți.

Binețe, dragă cititorule!



dr. Edith Kadar
Arad, 02 octombrie 2015

*     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/10/gandul-creatorul-vietii-tale.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

duminică, 1 octombrie 2017

PUTEREA CUVÂNTULUI, CA BLESTEM DE NEAM




Nu îți urî țara, patria, din cauza unui număr mic de locuitori cu care nu rezonezi și cu care nu ești de acord!

Cuvintele și gândurile tale vor căpăta, în timp, forța unei ghiulele ce distruge tot în cale, inclusiv pe cei apropiați ție. Fiecare gând, vorbă, faptă sau gest are consecințe devastatoare asupra celor din jur, a neamului, române. Fii cumpătat și nu îți denigra țara, pentru că tu creezi în fiecare zi realitatea în care trăiești.

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să povestim puțin despre viitorul luminos pe care ni-l construim denigrând țara și locuitorii ei, neamurile tale.



Văd că s-a încetățenit să dăm cu ce apucăm în țara asta în care ne-am născut, România.
De ce? Pe motiv că e de rahat, că e plină de gunoaie, de corupție, că e guvernată de incompetenți, etc.

Ok, am înțeles! dar cu țara, cu locul tău natal, ce ai? Sau nu înțelegi diferența? To ai o problemă cu oamenii, dar cu locul, cu patria, ce ai?

Dacă te-ai născut undeva, într-o familie, într-o anumită casă, și nu-ți plac neamurile tale, de ce înjuri casa? Cu ce e ea de vină?

La fel și cu țara. Tu ai o problemă cu câțiva oameni care se află la conducere sau în servicii cheie pe care viața ți i-a scos în cale și de a căror incompetență și indolență te-ai lovit.

Câți să fie în total? Vreo 200-300? 3000? 30.000? 3 milioane? Bun, bine!
Dar cu restul, până la 22 milioane, ce ai?
Îi cunoști pe toți să juri că sunt proști, tâmpiți, incompetenți, hoți și „jmecheri”? Chiar pe toți? Nu?
Și atunci ce sau cine îți dă dreptul tot ce respiră-n țara asta - omul, neamul?
Cu ce drept îi bagi pe toți în aceeași oală?

Fiecare cuvânt denigrator, fiecare vorbă injurioasă la adresa poporului și țării în care te-ai născut, însoțite de gânduri și trăiri pline de ură, scârbă, frustrare sau furie sunt ca niște pietre sau bolovani aruncați cu putere în propria casă, în propria ogradă.

Pentru că, dragul meu co-național, îmi pare rău că trebuie să te indispun, dar îți reamintesc faptul că ești ROMÂN, și că mămica ta te-a scos afară, în viața extrauterină, pe teritoriul acestei țări numită ROMÂNIA!

Nu-ți merge rău pentru că te-ai născut român. Puteai să te naști în Botswana unde îți primeai salariul în moneda lor numită pula (te rog să nu fii mârlan, și să verifici că am dreptate: https://ro.wikipedia.org/wiki/Pula_botswaneză. Aia la care te-ai gândit este doar în mintea ta!). Măcar acolo puteai s-o ții în mână și să o mângâi cu recunoștință, că aveai ce. Moneda, desigur.


Îți merge rău pentru că nu faci nimic să-ți meargă bine, să nu fii la fel ca ceilalți din corul denigratorilor-bocitori.
Că există un curent conform căruia românul e ingenios și inventează tot felul de șiretlicuri să nu lucreze, să nu plătească, să facă orice și să nu fie prins, e adevărat. dar asta nu înseamnă că așa sunt toți românii.

Indiferent cum ar fi, spune-mi, rogu-te, ce faci tu pentru a fi altfel? Aud? Nimic? De ce? Că e o țară de corupți? Toții 22 milioane de locuitori? Sunt fascinată că ai reușit să îi cunoști pe toți!

Unde mai pui că cei despre care vorbim își înjură orașul, primarul, edilii locali. De la mic la mare se înjură cu drag și cu spor.

Doar că, vezi tu, cuvântul, vorba, fapta și gândul sunt forme de energie pline de forță.
Cea mai puternică formă de energie subtilă este GÂNDUL impregnat cu emoții. Dacă acestea sunt negative (frică, vină, furie, rușine, frustrare, ură, invidie, minciună), ele se constituie în adevărate ghiulele aruncate la întâmplare, dar care distrug tot ce prind în calea lor: oameni, animale, plante, apă, relief, zăcăminte.

ADICĂ ȚARA TA, OMULE!

Și dacă spurci totul și pe toți, înseamnă că „vomiți” asupra oricui se nimerește în raza ta de acțiune energie negativă, malefică, ce poate „veșteji” tot ce se află în apropierea ta. Și astfel, încet-încet, copiii și familia ta vor fi anihilați de întunericul negativismului tău, și fie se vor îmbolnăvi, fie vor deveni ca tine - surse nesecate de cuvinte pline de răutate.

Și așa se extinde „plaga”, cu voia ta, acoperind din ce în ce mai mulți oameni.
Sursa de lumină interioară, Dumnezeu, divinitatea, nu mai este accesată prin rugăciune, ci începe să fie ponegrită, înjurată și învinuită, de parcă ea te-a făcut nefericit(ă) și nu tu ai ales să fii așa.



Dumnezeu e IUBIRE, lumină, pace, armonie, și e ca Soarele: nu poate dispărea. Doar omul poate alege să nu-l mai vadă, să-l nege, să își atragă norii pentru a nu mai fi deranjat de lumina Lui.
Atunci când alegi să nu mai vezi Soarele, lumina, iubirea, nu înseamnă că ele nu există, ci doar că tu ai ales întunericul.

Dacă ți-ai investi măcar jumătate din energia folosită la denigrare pentru a te ruga și a te conecta la lumină, la lucruri frumoase, pozitive, multe lucruri s-ar schima în lumea asta.
Pentru că așa cum propagi răul, poți să răspândești și binele, iar cei din apropierea ta vor reacționa și vor da mai departe bine. Și tot așa.

România este leagănul unde te-ai născut, fie îți convine asta sau nu.
Poți alege să fii negativ(ă) și să propagi ura și răutatea, permițându-le celor care știu să profite de asta să ajungă la conducere; sau poți alege să rămâi pozitiv și indiferent de „ispitele” ivite în cale.

Alege să fii un far călăuzitor din întuneric, în loc să fii un nor negru de furtună ce acoperă lumina.

Țara asta nu ți-a greșit cu nimic. Și nici marea majoritate a populației pe care te-ai grăbit să o pui în aceeași oală. 
Fii tu altfel, și vei vedea că și cei de lângă tine vor face la fel.
Fii un exemplu pozitiv, și nu unul evitat de toți.

Nu aștepta ca alții să schimbe ceva și să se schimbe.
Fii tu persoana care o face. ”Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”, spunea Mahatma Gandhi.

Se spune că cu o floare nu se face primăvară. Nu, dar cu o floare începe primăvara.
Fii omul care înflorește o țară din ce în ce mai stearpă și mai aridă de iubire.

Ce ai de pierdut? Negativismul?
Încearcă.

Fii, române!

Binețe ție, OM!



dr. Edith Kadar 
Arad, 01 octombrie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

RUTINA și SCHIMBAREA DE SINE

Pe măsură ce te trezești și lași schimbarea să-și facă treaba în viața ta iar tu nu te mai opui Universului, vei observa că fiecare z...