joi, 29 octombrie 2015

OMUL, OGLINDA TA

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *    *     *     *



Provocarea vieții nu este să fii acceptat de alții, ci să faci totul pentru a te accepta pe tine.

Cei din jurul tău sunt oglinzile tale fidele. 
Tot ce te deranjează la alții, te deranjează, de fapt, la tine. 
Doar că la tine nu mai ești demult atent pentru a-ți fi propriul prieten. E mai ușor și mai comod să-i observi, să comentezi și să-i corectezi pe alții.

Te-ai gândit vreodată de ce doar anumite persoane îți atrag atenția, în timp ce altele nici măcar nu le observi?

Când vei realiza că „imaginile” în oglindă pe care ți le întâlnești zilnic nu sunt o pedeapsă ci o mare șansă de a te corecta, de a te schimba în varianta ta optimă, cea pe care ai promis-o sufletului tău, viața va intra pe făgașul ei normal, unde răspunsul la întrebări este chiar acolo, așteptând să-l remarci.

Fă-ți timp să te observi, observându-i pe alții, și aplică la tine ce i-ai sfătui pe ceilalți să facă pentru a le fi bine.

Ce ai de pierdut?

Încearcă!

Șansă sau pedeapsă?



 dr. Edith Kadar
Arad, 29 octombrie 2015

miercuri, 28 octombrie 2015

ADEVĂR versus A AVEA DREPTATE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *


Știi că a avea dreptate nu este, întotdeauna, același lucru cu a respecta adevărul, nu?

Dacă tot ce vrei este să ai dreptate cu orice preț și ceilalți să știe asta neapărat, ai toate șansele să ratezi adevărul, chiar dacă acesta s-ar afla în fața nasului tău.

De multe ori nu mai contează care este adevărul, atât timp cât nu poți avea dreptate, cât nu ți se dă dreptate, când nu ți se recunoaște „virtutea” de a avea dreptate. 

Atunci devii surd(ă) la argumentele celorlalți, la răspunsurile lor simple și clare.
Atunci renunți la orice precauție sau semnal de alarmă din partea conștiinței, deoarece tot ce interesează este doar să ți se dea dreptate. De parcă tu nu ai ști că o ai.

Dacă tu știi că ai dreptate și crezi în adevărul tău, de ce mai duci lupte surde ca ceilalți să-ți recunoască meritele și dreptatea?

Când știi cu certitudine un lucru, nu mai contează părerea celorlalți, dacă ei cred sau nu că tu ai dreptate. 
Dar dacă insiști să-ți găsești mulțumirea în faptul că cei din jur cedează și îți dau dreptate, e doar o satisfacție mică a marelui orgoliu.

Asta vrei? Asta îți dorești? Asta este dreptatea ta? Acesta este adevărul în care crezi?

Când tot ce vrei este să ai dreptate cu orice preț, ratezi adevărul și te înconjori cu minciuna confortabilă a orgoliului.

Ești pregătit(ă) să plătești acest preț?

Binețe, dragă cititorule!


 dr. Edith Kadar
Arad, 28 octombrie 2015

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2015/10/adevar-versus-avea-dreptate.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

marți, 20 octombrie 2015

OPORTUNITATE versus OPORTUNISM

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles

 *     *     *     *     *     *     *


Oportunitate (DEx) = șansă prielnică, ocazie.

Oportunitatea este șansa ta de a valorifica timpul pentru a face ceva pentru tine, pentru binele tău, pentru bunăstarea ta; bun sau rău, după chipul și asemănarea credințelor care te animă.
Este răspunsul pe care îl primești la rugăciunile înălțate la cer.
Este condiția devenirii tale; darul transformării.

Dacă sesizezi oportunitățile pe care ți le oferă viața, poți deveni tot ceea ce îți dorești, ceea ce îți propui, tot ceea ce ai visat și în ce crezi.

Dar, dacă nu îți dorești nimic, dacă nu îți trasezi nici un țel, vei deveni instrumentul împlinirii altora.
Al cui? Al oportuniștilor; al celor care sesizează nu numai șansele de a-și materializa dorințele, ci și posibilitatea de a-i folosi pe cei ce nu mai cred în ei ca „muncitori” pentru satisfacerea poftelor lor brute.

Dacă vei continua să dai cu piciorul în orice oportunitate a vieții pe motiv de lipsă temporară de încredere în tine sau alte idei din exterior, vei deveni sclavul perfect al celor ce știu să profite.

Viața îți creează oportunități, dacă știi să le observi. Dacă nu, îți populează viața cu oportuniști.

Observă oportunitatea de a nu depinde de oportuniști.

Oportunitate sau oportunism?

Binețe, dragă cititorule!



 dr. Edith Kadar
Arad, 20 octombrie 2015

luni, 19 octombrie 2015

PESIMIȘTII, OTRAVA BUCURIEI DIN VIAȚĂ

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 
 *     *     *     *     *     *    * 



Ai observat câte persoane există cărora nimic nu le mai place, și care au în permanență ceva de comentat, de completat, de adăugat, de corectat?

Indiferent ce subiect ai aborda, acești semeni nu aud nimic din mesajul pe care îl vrei transmis, ci văd doar partea comentabilă. 
Ei nu aud nimic din ce spui tu pentru că nu sunt interesați de tine, de mesajul tău, ci ascultă sau citesc doar pentru a putea găsi greșeli pe care să ți le sublinieze sau puncte (considerate de ei ca) slabe pe care să ți le arunce în față cu un rânjet satisfăcut că au pus pe cineva la punct și că ei au avut ultimul cuvânt.

Aceștia sunt pesimiștii, oamenii care nu vor sau nu pot să vadă altceva decât jumătatea goală a paharului, jumătatea întunecată a vieții. 
Sunt oamenii care, dacă îi accepți în preajma ta, îți vor intoxica viața și îți vor altera orice bucurie, te vor împiedica să vezi jumătatea plină, lumina din viață și îți vot otrăvi fiecare moment de încântare cu comentariile lor.

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să zăbovești alături de mine și să povestim despre un subiect apăsător, dar, din păcate, des întâlnit în viața de zi cu zi: pesimiștii.
Pornește muzica pentru a-ți însoți lectura, și hai să pornim pe calea vorbelor.


De câte ori nu ai avut de-a face cu persoane care nu auzeau nimic din ceea ce le spuneai sau/și te  trezeai că ești învinuit(ă) pe nedrept, sau auzeai că ai fi zis sau făcut ceva ce nici nu ți-a trecut prin minte că ai fi în stare să faci?
De câte ori nu te-ai necăjit sau chiar ai plâns din cauza nedreptății repetate a unei persoane, indiferent că îți era partener(ă) de viață, părinte, coleg de serviciu, șef, copil?
De câte ori nu ți-ai pus problema dacă tu ai dreptate sau ceilalți?
Dar, oare, de câte ori nu ai făcut și tu același lucru?
De câte ori nu ai lăsat ca indispoziția să te transforme într-un pesimist, și tot ce doreai era ca întreaga lume să simtă ceea ce simțeai tu atunci?

PESIMISMUL... cea mai ușoară cale de a uita de tine și a păși spre propriul iad pavat cu multe intenții.

PESIMIȘTII... indiferent dacă ceea ce au auzit este adevărat sau nu, cred sau nu, este plauzibil sau nu, știu despre sau nu, de cele mai multe ori ei simt pur și simplu nevoia să pună punctul pe i sau virgula sub Ț.

Pentru pesimiști vara este prea cald, iarna prea ger, ploaia e prea udă, soarele e prea strălucitor, norii sunt prea sumbri. 
Specialiștii într-un domeniu nu au dreptate atunci când nu le place ce aud. 
Ei știu imediat ce este mai bun și mai bine pentru toți ceilalți, cu excepția lor, desigur.
Dacă văd poza unei flori, vor vorbi despre ofilirea ei; dacă văd un animal drăguț, gândesc cu voce tare la măcelărirea lui.
Un copil este prea gălăgios și este doar o obrăznicătură creată pentru a le tortura lor nervii.
Un rezultat sportiv extraordinar este observat și urmat de inevitabilul „... dar...”.

Pesimiștii sunt cei care vor extinde un fapt sau lucru mic la scară națională sau planetară.
„Suntem un neam de....” urmat de un cuvânt jignitor.
„Oamenii sunt de tot....” , urmat de alt epitet, comparație sau adjectiv.

Ei nici măcar nu realizează că fac parte din grupul de oameni pe care îl spurcă, îl denigrează.



Pentru acești oameni, bucuria altora a ajuns o ofensă pentru ei, liniștea sufletească și armonia dintre oameni sunt doar termeni teoretici care, aplicați în practică, ar duce la extincția planetei!
Fericirea e un cuvânt demodat, desuet. Râsetele altora trebuie oprite prin comentarii seci, răutăcioase, nu cumva să „contamineze” mediul cu buna-dispoziție.

Orice încercare de a le atrage atenția la ce fac se soldează cu o furie și mai mare, urmată de intensificarea „atacurilor”, până ce „rebelii” au fost puși cu botul pe labe. 
Asta este bucuria lor. 

Nu ideea că oamenii sunt triști sau că sfârșesc prin a se certa îi bucură, ci faptul că EI AU REUȘIT acest lucru, această „performanță”. Că ei sunt „autorii” noii stări sufletești a semenilor lor. Că au puterea de a schimba oricând ceva ce nu le place în ceva ce îi satisface.

Se mai numesc și vampiri de energie deoarece lupta lor surdă de a avea dreptate și de a-și impune punctul de vedere îi vlăguiesc pe cei din jurul lor.
Dacă le răspunzi și încerci să-ți aperi adevărul, te vor ataca și mai acerb și nu se vor lăsa până ce nu te reduc la tăcere. Orice argument al tău este urmat de o ploaie de contraargumente. Abia după un timp realizezi că, de fapt, nu a auzit nimic din ce ai spus, că totul a fost răstălmăcit și interpretat pentru a le fi lor pe plac și a te face pe tine să te îndoiești de propriul adevăr.

Am întâlnit persoane care fac așa cu partenerul/partenera de viață, aceștia sfârșind fie prin a nu mai scoate nici un cuvânt doar pentru a nu le da prilej de „circ”, fie alegând să-i părăsească în favoarea unei vieți mai pline de... roz. 
Iar acestea devin noi motive pentru a fi și mai cinici, și mai comentatori. Se consideră, deja, îndreptățiți să se răzbune pe oricine le apare în cale, pentru că suferința lor trebuie plătită de întreaga omenire!


Când nu mai au pe cine să se descarce, vor face același lucru cu colegii de serviciu. Dacă și acolo consideră că s-au impus, vor căuta tot felul de reuniuni, grupuri, prelegeri pentru că un teren virgin pentru „Gică-contra” le încarcă bateriile. Ei nu vor citi sau asculta pentru a înțelege autorul, ci pentru a-l combate.

În urmă cu mulți ani, prin 1991, eram la Costinești, în tabăra de vară. Făceam parte dintr-un grup de dans. În acea perioadă ne adunam toate trupele studențești acolo (indiferent că erau de dans, umor sau muzicale), iar seara dădeam spectacole pentru ceilalți studenți. Într-una din seri, spectacolul era prezentat de Ioan Luchian Mihalea, liderul grupului „Song”, foarte renumit pe atunci, iar amfiteatrul era arhiplin. La un moment dat, între două numere, Mihalea încerca să prezinte următorul grup, însă era cineva în sală care nu-l lăsa. Era un spectator care dorea să iasă în evidență. Și tot încercând să bruieze prezentarea, deranjat că nu era băgat în seamă, a strigat tare „băi, Mihalea, băi, ia mai du-te tu.....” nu mai scriu unde că înțelegi. 
În acel moment s-a făcut liniște mormântală în sală, și doar râsul satisfăcut al urlătorului se auzea. Mihalea a privit lung în direcția vocii și a spus: „Bravo, măi, acum du-te acasă și laudă-te la toți prietenii și cunoscuții tăi că i-ai spus „băi” lui Mihalea; și fă asta până la adânci bătrâneți, că altceva notabil oricum nu vei putea face în viață!”. 
Sala a izbucnit în aplauze. 

Acela a rămas, pentru mine, un moment foarte important deoarece am înțeles că eleganța răspunsului va dezarma nesimțirea.



Cu toții am întâlnit și vom mai întâlni oameni toxici pentru fericirea sufletului nostru.
Cu toții am fost, cel puțin o dată în viață, toxici pentru bucuria cuiva; am spus ceva doar pentru a șterge rânjetul satisfăcut al cuiva care a avut „tupeul” să se bucure când noi eram triști sau indispuși.

Ne face asta răi? 
Nu, dacă realizăm ce facem și ne oprim la timp, spunând apoi „Îmi pare rău!”.
Nu, dacă nu transformăm o toană de moment într-un stil de viață pe viitor.

Trebuie să acceptăm că avem momente în care nu mai știm să observăm pur și simplu, nu mai știm să apreciem prezentul, să ne bucurăm de ceea ce ne aduce clipa de acum., fiind prea preocupați cu trecutul care ne ține, încă, ocupat prezentul. Să acceptăm că din când în când mai lăsăm mintea să facă proiecții apocaliptice, apoi dăm crezare acelor imagini alegând, de multe ori, să ignorăm evidența.

Putem, eventual, să ne punem următoarele întrebări:
- De când au devenit proiecția și virtualul, mai importante decât realul?
- De ce nu ne mulțumim cu ce este acum, ci dăm la o parte prezentul cu pesimism?
- De când și de ce nu mai știm să valorificăm „acum”-ul alegând o...himeră?
- Să reflecte asta devalorizare profundă?... necunoaștere?... ignoranță?
- De când a devenit simplul complicat? De ce simțim nevoia să-l complicăm? Nu e mai ușor să observăm ceea ce este?
- De când a devenit atât de important ce spun sau ce cred alții despre noi încât să permitem ca viața să ne fie deviată de la optimism la pesimism?

Dacă ne facem timp pentru răspunsuri, vom evita transformarea, încetul cu încetul, în niște acrituri toxice pentru binele altora, în niște „buruieni” care fură seva florilor din jur.



Pesimiștii, vampirii energetici, gică-contra sau cum vrei să le spui, sunt răi? 
Depinde, cât de mult timp le permiți să-ți afecteze viața, cât de mult sau de puțin îți ia să-ți dai seama că tu nu ai nicio problemă, că nu tu ești de vină pentru nefericirea lor, ci ei au făcut alegerea și, deci, doar ei sunt responsabili pentru ce au devenit. 
Depinde când îți vei da seama că rolul tău nu este de a-i schimba pe „comentatori”, și că dacă ei au ales să fie așa, atunci așa să fie! 
Nu tu ești cel/cea care să îi aduci din rătăciri pe drumul luminii. Poți încerca, dar nu-ți pierde vremea și nu te irosi. Sunt atât de multe persoane și momente pline de lumină și bunătate!

Când vezi și simți în jurul tău asemenea „vampiri”, detașează-te și amintește-ți că a te ataca, a încerca să te desființeze sau să te indispună este SINGURA LOR VALOARE ÎN VIAȚĂ, alta nu au!

Dacă vrei să rezolvi o problemă, orice problemă, găsești soluții. 
Dacă nu, găsești justificări și scuze, iar într-un final vei sfârși obosit(ă) de viață, bolnavă și... „virusat(ă)” cu pesimismul celor care au fost mai puternici decât voința ta.

Ce ai tu de învățat din întâlnirea cu asemenea persoane?
- În primul rând că nu este o pedeapsă dată de vreo divinitate nemiloasă, ci o lecție de viață. Care? Cea a valorii tale. Cu cât vei fi mai nesigur(ă) pe tine, cu atât mai mulți pesimiști vei întâlni. Tu îi atragi ca un magnet pentru a învăța să te aperi, să-ți protejezi valoarea și credințele care îți dau echilibrul în viață.
- În al doilea rând, că nu vei putea fi mândru/mândră de tine dacă vei aștepta aprecieri de la alții.
- În al treilea rând, că nu tu ești salvatorul de pesimiști.
- În al patrulea rând, că dacă noi suntem oglinzi pentru alții, iar pesimiștii ne deranjează și ne „aranjează” viața, la fel facem și noi. Sunt oglinzile pe care nu vrem să le vedem.
ÎN FOND, TOT CE NE DERANJEAZĂ LA ALȚII ESTE (ÎNCĂ) NEREZOLVAT LA NOI!

Dar, cea mai importantă lecție de învățat din interacțiunea cu un pesimist este: cu cât va încerca să te desființeze, cu cât va depune mai mult efort pentru a te destabiliza, cu atât valoarea ta este mai mare în ochii lui/ei, și trebuie anulată! În fond, nu-ți pierzi vremea cu cineva nevaloros.
Ești bun(ă) în ceea ce faci? Cu atât mai mulți pesimiști vor veni să încerce să-ți demonstreze contrariul.

                                                 *    *    *    *    *    *    *


Am avut în viața mea multe persoane care au încercat să mă convingă că nu pot face nimic ca lumea, că nu sunt în stare de nimic. Care au încercat sau mai încearcă să mă atace sau să mă desființeze în domeniul care ne-a adus față în față. Unii au fost foarte apropiați, alții doar pasageri prin existența mea.

Am pierdut timp și energie pentru a le arăta că nu au dreptate, dar am sfârșit prin a fi epuizată. Am încercat să aduc argumente logice, dar am fost atacată și mai aprig, iar epitetele ce mi s-au atribuit m-au destabilizat pe moment și m-au făcut să-mi pun semne de întrebare gen ”dar, dacă ei au dreptate și nu eu?”.

Am încercat să mă neg pentru a face pe plac unor persoane care își condiționau iubirea prin schimbarea mea; apoi spuneau că eu nu am înțeles bine cererea lor, și că mai am încă ceva de schimbat la mine. Și tot așa.

Doar că, în egoismul și „megalomania” (prietenii știu ce spun! :P) mea, m-am ales pe mine și sufletul meu.

Timpul mi-a arătat că am făcut alegerea bună deoarece nu-i voi putea mulțumi niciodată pe alții, dar pot încerca să fiu mulțumită de mine. (http://vibratiavindecarii.blogspot.ro/2013/01/a-multumi-pe-ceilaltimultumirea-de-sine.html).

Am pierdut mulți (așa ziși) prieteni, dar am făcut cunoștință cu cea mai apropiată persoană din această viață: eu. M-am ales pe mine, cu „prețul” de a avea foarte puține persoane în jurul meu, dar toate sunt optimiste.
Pesimiștilor le dau... „delete” sau „șters” din viața mea.

Alege-te pe tine și nu alege să lupți cu mori de vânt în speranța de a schimba ceva sau pe cineva care nu se dorește schimbat.  (http://vibratiavindecarii.blogspot.ro/2015/09/omule-alege-te-pe-tine.html)

Aș fi curioasă, tu ce alegi?



Binețe, dragă cititorule!

dr. Edith Kadar
Arad, 19 octombrie 2015


miercuri, 14 octombrie 2015

EGALI SAU DIFERIȚI?

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *



Vorba umblă că am fi egali.                                             

O alta spune că am fi diferiți.

Egali sau diferiți?

Binețe, cititorule!
Îți propun un material ce trebuie înțeles și nu doar citit. M-am jucat puțin cu cuvintele, ascunzând sensuri adânci ale umanității noastre în spatele unor cuvinte aparent banale.
Pornește, te rog, muzica





                                              
*     *     *     *      *     *     *  

Suntem concepuți la fel. Din același tip de celule care se întâlnesc în drumul lor de a ne crea, de a ne construi. Un ovul și un spermatozoid au fost startul nostru.
Ne naștem la fel. Cu aceleași caracteristici ce ne „denumesc” ca oameni. Cu toții avem mâini, picioare, ochi, urechi, creier,etc. Corpul.
Avem un FIZIC.

Timpul și condițiile diferite pentru fiecare dezvoltă în noi caracteristici ce ne „definesc” ca oameni. 
Suntem buni sau răi, slabi sau puternici, deștepți sau mai puțin, sănătoși sau bolnavi. Apecieri.
Avem un MENTAL.

Dar cine hotărăște unde ne încadrăm? 
Ce sau cine decide de ce parte a balanței ne situăm? 
Cine stabilește criteriile de apreciere și le dă acestora drept de veto în viața noastră? Suntem într-un fel sau altul în comparație cu ce sau cu cine? 
Este etalonul același pentru fiecare? 
Judecăm, gândim, simţim, reacţionăm.
Avem un PSIHIC.

Iubim sau urâm la fel, plângem sau ne bucurăm la fel.
Dar nu cu aceeași intensitate și nu în același moment. Ci când și cum simțim.
Avem un SUFLET.

Fizicul nostru are aceleași caracteristici, dar fiecare ne „desenăm” altfel.
Mentalul are aceleași coordonate, dar atât de multe variabile din care să aleagă.
Psihicul „izvorăște” din același loc, dar îmbracă atât de multe haine.
Sufletul are aceleași resurse, dar se alimentează din atâtea locuri.

Egali, dar atât de diferiți.
Diferiți, dar egali.

Fizic, existăm.
Mental, apreciem.
Psihic, reacționăm.
Sufletește, simțim.


Dar în final...

Suntem diferiți, dar egali.
Egali, dar atât de diferiți!...

 Binețe, cititorule!

dr. Edith Kadar
Arad, 20 mai 2013

luni, 12 octombrie 2015

MITUL CĂUTĂTORILOR DE ADEVĂR...

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *


ADEVĂRUL nu este un mit. 
Este informația vitală pentru care ai venit aici, pe Pământ. Este comoara bine ascunsă pe care va trebui să o găsești. Este calea fiecăruia spre desăvârșire. Este răspunsul la întrebarea „de ce m-am născut?”.
Este esența ta.

Înainte de a începe să citești, nu uita să pornești muzica pentru a te însoți printre rânduri.

Binețe, cititorule!

                       

În aceste vremuri tulburi, a spune că ești în căutarea adevărului a ajuns...trendy, un... must do!... Este o obligație, o modă, un subiect preferat de discuții față în față sau pe paginile de socializare.

Și, să fie foarte clar. Nu se caută orice adevăr, ci...ADEVĂRUL !

Acela care face fiecare electron să graviteze în jurul nucleului fiecărui atom... Acei atomi care, adunați laolaltă, formează materia...Acea materie care croiește nemărginitul Univers...
ADEVĂRUL, care dă esență, consistență și culoare vieții.
Acel ADEVĂR care împiedică haosul, nebunia, noaptea permanentă a sufletului...
ADEVĂRUL care ne diferențiază, care ne înzestrează cu conștiința infinitului și cu conștiența limitelor umane...
Acel ADEVĂR, nici mai mult, nici mai puțin.

Căutarea ADEVĂRULUI este declarația de identitate a fiecăruia dintre noi, actul de apartenență la magia întregului, este certificatul nostru de naștere din mlaștina neștiinței, inconștienței și inconsistenței. Este dorința noastră de a...crește mari. Este afirmația noastră că putem, că există un mâine.
Este comunicarea cu Universul, ruga de a fi luați în considerare, speranța în așteptarea confirmării noastre.
Este tot ceea ce ne definește ca indivizi.

Este...FONDUL!
E esența care diferențiază forma gândirii de gândirea formei umane...

Aceasta este una din informațiile fundamentale pe care o poartă ADN-ul fiecărei celule. E unul din programele de bază ce însuflețesc drumul nostru de la naștere la moarte.
Cu toții ne dorim ADEVĂR în viața noastră. Ne dorim o viață ADEVĂRATĂ.
Până aici totul e frumos.
Cele enunțate mai sus ne aseamănă, ne unifică. 




Realitatea este, însă, diferită. Este ceea ce ne  dă amprenta de unicitate.

Realitatea și adevărul meu sunt atât de diferite de realitatea și adevărul tău.
Fiecare credem că ale noastre sunt cele mai bune și mai valabile, iar aceasta este credința din care izvorăsc și care animă aprecierile, comparațiile și acordul sau dezacordul cu ceilalți. Este sămânța care sădește viitoarele alianțe sau conflicte, ”catalizatorul” armoniei sau al neînțelegerilor. Este ceea ce ne unește în legături indestructibile sau ne dezbină, în timp ce susținem cu tărie că vrem uniune, că ne iubim și ne respectăm unii pe alții.

Înțelegem și apreciem atât timp cât ceilalți intuiesc, îmbrățișează și se predau realității și adevărului nostru, personal.

De aici și până la a transforma totul în condiționare mai e doar un mic pas. Atât de mic încât este ignorat de cele mai multe ori. Mic, dar esențial. Este „buturuga mică” ce poate răsturna „carul mare” al iubirii, prieteniei și armoniei dintre oameni.
„Te iubesc dacă.....”
„Te accept dacă....”


Aceasta este TEORIA.
PRACTIC...

Fiecare își are propriul adevăr, în jurul căruia se țese o realitate proprie. Acel subiectivism  care unește sau dezbină.
Întâlnirea realităților individuale crează viața de zi cu zi, relațiile de familie, de colegialitate, de iubire, asigură înțelegerea sau crează animozități, conflicte puternice, murdărite de ură.



Ce anume înclină balanța spre armonie sau spre haos?

Armonia sau haosul din propriile noastre suflete.
Și ce anume le creează?

Concordanța sau discrepanța dintre ADEVĂRUL imprimat din naștere în ADN-ul nostru și adevărul pe care l-am adoptat și căruia i-am dat mână liberă să ne cizeleze viața.

Fiecare știm instinctiv ce anume e bine sau rău. Și totuși, de multe ori preferăm să fim surzi la strigătele ce vin din subconștient, și să dăm crezare „șarpelui” crescut la sânul nostru - mintea, ego-ul, cei mai mari mincinoși din viața fiecăruia. 

Mintea, căreia i-am permis să preia controlul de la suflet, creează realitatea confortabilă, acea lume în care te simți stăpân absolut. 
Și încet, dar sigur, penetrează puritatea cu care ne-am născut cu toții, creând senzații sau emoții care le înlocuiesc pe cele considerate că nu sunt de vreun ajutor. 
Iar acesta este doar primul pas spre „închisoarea” în care mergem de bună voie. Aceea a desprinderii de unitate, de Univers, de dumnezeire. Acea celulă în care ne credem invincibili, atotputernici, deținători ai adevărului absolut. Acea insulă unde ne izolăm de bună voie din cauza pustiului din sufletul considerat, de prea mulți, demodat. 

Nu putem fi identici. Nu avem voie să fim identici. Totul ar fi prea previzibil.

Atunci de ce îi judecăm pe cei din jur după chipul și asemănarea noastră, punându-le „ștampile” în frunte în cazul în care credem că nu îndeplinesc șabloanele noastre: prost, cretin, ratat, pupăză, imbecil, ș.a.m.d.?
Dacă toți ar fi după chipul și asemănarea noastră, ar trebui ca, la un moment dat, să existe în lume doar mini-noi.

Inima nu poate fi la fel ca ficatul sau ca rinichii. 

Fiecare e diferit în unicitate și nu își poate înlocui funcțiile doar pentru a face pe plac organelor vecine. Dar pot colabora în armonie, ceea ce aduce sănătatea întregului corp. Când 2 sau mai multe organe nu-și mai „vorbesc” și nu mai colaborează, apare boala la diferite nivele. Când inima și rinichii nu se înțeleg, apare hipertensiunea arterială. Când pancreasul s-a „îmbufnat”, apare diabetul. Când ficatul e „furios” și lucrează doar pentru el, apare ciroza sau hepatita, etc.

La fel se întâmplă și în cazul nostru, al oamenilor. Atunci când ne supărăm că cei din jur nu ne ascultă și nu ne urmează sfaturile (a se citi că noi nu ne ascultăm semnalele venite din suflet și din subconștient), ne lamentăm, ne victimizăm și, bineînțeles, ne îmbolnăvim, că doar nu mai suntem în armonie decât cu noi înșine, cu proprii noștri demoni.




Unii se trezesc în acest stadiu, stau de vorbă cu ei înșiși, realizează că drumul pe care au luat-o e incorect și încep să caute calea de întoarcere la „corpul” în care fiecare suntem celule ce asigură întregul, armonia, unicitatea. 
Iar căutările sunt ghidate de lumina acelui ADEVĂR pe care îl știm, îl intuim, dar am preferat să-l ignorăm pentru că nu aduce câștiguri materiale ci doar suferință și pierderi, în prima fază. Dar e vorba doar de o perioadă de „lepădare” de dependențele minții și ale ego-ului. Atunci apar vindecările considerate miraculoase. Atunci apar schimbările definitive și definitorii pentru structura noastră. 
Abia când înțelegem că nu noi trebuie să conducem, ci lumina ADEVĂRULUI săpat deja în codul genetic, abia atunci apare împlinirea, liniștea, armonia. 
Iar armonia cu noi înșine catalizează armonia cu ceilalți, cu Universul, cu Dumnezeu.

Alții, prea mulți din păcate, își găsesc scuze în loc să caute soluții. Pentru ei schimbarea e prea grea, prea neplăcută, prea...practică. Teoria sună mai frumos, mai confortabil. În plus permite să se găsească „țapi ispășitori” la neputințele auto-asumate. Și pentru ca cei apropiați să nu spună că n-au încercat să facă ceva, încep să urmeze tot felul de terapii, tratamente, cumpără cele mai sofisticate aparate și medicamente, fără a avea vreun moment altă intenție decât aceea de a demonstra că „nimic nu mai ajută”, că sunt pierduți, și că merită din plin ca cei apropiați să le fie „sclavii” ce le îndeplinesc ultimele dorințe...pentru următorii 167 de ani...


Mai sunt și cei care, din prea multă furie, au hotărât să nu mai facă nimic, să nu schimbe nimic, această lume crudă, inumană și in-dispusă să înțeleagă, trebuind să fie pedepsită. Cum? „Am să mor și veți vedea cu toții ce veți suferi!...”. Mda, iar marmota....


Nu pot să nu-i amintesc pe cei care se hotărăsc să-și caute calea cu hotărâre, cu mult fast și zgomot, pentru că toată lumea trebuie să afle ce fac ei. 

Este vorba despre cei care s-au trezit că trebuie să se alinieze la noile tendințe de primăvară- vară- toamnă- iarnă ale modei spirituale!
Sunt cei care, în loc să se retragă în liniște pentru a-și găsi calea, se alătură cu mult fast și tam-tam oricăror curente nou apărute, pe care nu le înțeleg, dar nici nu trebuie din moment ce au denumiri din ce în ce mai exotice și sună bine. 
Sunt cei care se înscriu cu frenezie și urmează zeci de cursuri, din care nu înțeleg nimic, dar nu asta contează din moment ce se pot lăuda la o șuetă că le-au făcut. Nu are importanță nici măcar că dau mii de lei pentru ca alții să le spună ceea ce ei au deja imprimat în ADN. 
Sunt cei care se entuziasmează „fără număr” la toate datele calendaristice care le pot stabili repere în existență. Cei care cred fără discernământ, doar pentru că asta le crează iluzia importanței apartenenței la turmă.



A căuta adevărul poate oricine.

A intui adevărul, pot doar câțiva.
Dar a găsi ADEVĂRUL, este apanajul celor puțini.
Nu pentru că cei mulți nu ar putea, ci pentru că nu vor să schimbe ceva în existența lor. Unii chiar preferă să moară decât să schimbe ceva.

În aceste vremuri tulburi, a spune că ești în căutarea adevărului a ajuns...trendy, un... must do!...



Căutarea ADEVĂRULUI este declarația de identitate a fiecăruia dintre noi, actul de apartenență la magia întregului, este certificatul nostru de naștere din mlaștina neștiinței, inconștienței și inconsistenței. 
Este dorința noastră de a...crește mari. 
Este afirmația noastră că putem, că există un mâine.
Este comunicarea cu Universul, ruga de a fi luați în considerare, speranța în așteptarea confirmării noastre.
Este tot ceea ce ne definește ca indivizi.

Este...FONDUL!
E esența care diferențiază forma gândirii de gândirea formei umane...

Căutătorii de adevăr nu sunt mit. Dar sunt prea mult ancorați în mental și în ego.


Căutătorii de ADEVĂR nu sunt un mit. Dar sunt puțini.


Mai sunt și cei care susțin sus și tare că au găsit adevărul și că îl dețin pe cel universal. Ca și cum ar fi dat de un izvor de apă și susțin că e a lor, iar ceilalți pot lua doar prin bunăvoința pe  care o arată. 

Cei care au intuit posibilitatea de a oferi propriul adevăr celorlalți, celor debusolați, sunt mulți, și ar fi doar un mit, dacă nu le-am acorda, noi înșine, puterea și banii de a ne spune cine suntem, din lipsa conștienței propriei puteri, propriului sine divin.

Dar cei care au găsit ADEVĂRUL dau valoarea și mențin echilibrul în Univers.


Adevărul tău nu-l vei putea afla din altă parte. Nu ţi-l va spune altcineva.
Nu căuta "salvatori" care să-ţi pună pe tavă ceea ce ţie ţi-e prea lene să vezi că există.
Caută-l. El există deja în tine, aşteptând să fie descoperit, recunoscut şi scos la suprafaţă.
Fă-ţi timp să stai la poveşti cu tine însuţi, să "sapi", să dai la o parte mizeriile adunate.
Găseşte "diamantul" din tine. Nu-l căuta în exterior sau în alţii.


ADEVĂRUL nu este un mit. Este informația vitală pentru care ai venit aici, pe Pământ. Este comoara bine ascunsă pe care va trebui să o găsești. 

Este calea fiecăruia spre desăvârșire. 
Este răspunsul la întrebarea „de ce m-am născut?”. 
Este ESENȚA ta!

Binețe și mulțumiri, cititorule!


dr. Edith Kadar
Arad, 31 ianuarie 2013

duminică, 11 octombrie 2015

EXCELENȚA TA, PRIN OCHII ALTORA...

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *



Fiecare din noi avem un domeniu din viață în care suntem excelenți. Indiferent despre ce ar fi vorba - un hobby, o muncă, o profesie, un gest -  acel ceva îl facem impecabil, rapid și fără efort.

Că ne-am născut cu o înclinație sau am dobândit-o pe parcurs, acea părticică din noi s-a mulat perfect pe personalitatea și traiul nostru zilnic, devenind parte integrantă a vieții.

Dar, ca o haină, acest aspect poate fi purtat cu fală, la exterior pentru ca ceilalți să o poată observa și bucura de ea, sau poate fi ținut ascuns, ca o lenjerie intimă, mulțumindu-ne doar noi cu „mângâierea” ei.

Este excelența care ne definește.

Binețe, cititorule!
Pornește, rogu-te, muzica și hai să povestim.




Am întâlnit de-a lungul vieții persoane excelente în plan personal sau/și profesional. adică persoane ce excelează în tot ceea ce fac, indiferent despre ce ar fi vorba. Lor le este foarte ușor să facă sau să fie ceea ce fac sau sunt la ora actuală, încât îți crează impresia că domeniul lor este floare la ureche pentru oricine.

Ei știu să cânte, să danseze, să gătească, să repare, să găsească soluții pentru orice, să citească mult, să facă cele mai sofisticate coafuri, etc. Și toate în aceeași zi, cu ușurința cu care alții beau apă. Pur și simplu așa sunt ei construiți.

Nu încearcă să impresioneze sau să demonstreze ceva; nu vânează banii, iar cuvintele laudative, de admirație, nu numai că nu le spun nimic, dar parcă îi și jenează.


Nu întreba un astfel de bucătar care este rețeta delicioasei mâncări pe care tocmai ai savurat-o, lingându-te pe degete, și câte grame a pus din fiecare ingredient. Va ridica din umeri pentru că a preparat totul din suflet, iar acolo nu există liste sau gramaje.

Dar, degeaba va încerca să explice asta; interlocutorii nu îl vor crede și își vor da singuri un răspuns pe placul lor: „e secret, nu-i așa?”.

Nu întreba un astfel de dascăl, cofetar, inginer, medic, pictor, actor sau orice alt artist în domeniul lui care este secretul lui, ce îl face atât de bun, sau cum reușește să își mențină valoarea, pentru că nu vei primi răspuns. Sau cel puțin nu pe cel așteptat de tine.

Este ca și cum ai întreba pe cineva; „tu cum respiri? de câte ori pe minut? cât durează inspirația? dar expirația?”, ș.a.m.d.


Totul face parte din ei, iar ei nu au nevoie de nici o explicație, de nici o definiție. Așa sunt!


În această situație, cei din jur care, deși muncesc înzecit și nu ajung nici măcar să facă ceva asemănător decât o imitație lălâie a ceea ce au văzut, își manifestă reacțiile în fața excelenței altora în trei feluri:


1.- Prima grupă, cei mai puțini, sunt cei care se mulțumesc să admire în tăcere, luând totul ca pe o provocare constructivă la adresa viitorului, și a ceea ce poate fi domeniul lui/ei de excelență.

Un sportiv de performanță poate fi sursa oricui de inspirație, prin disciplină, devotament, determinare, talent, detașare. Depinde ce vrea fiecare să vadă. 

2.- A doua categorie e reprezentată de fanii sau admiratorii declarați cu ale lor laude, declamații și lozinci mărturisite cu voce tare atât celui/celei pe care îl/o admiră, cât - mai ales - celor din jur, cunoscuți sau prieteni virtuali.

La aceștia  realitatea lor nu mai are, de multe ori, nici o legătură cu realitatea obiectului admirației, și nici cu realitatea la modul general.

Pentru fani admirația și declamarea ei devin scop în sine, un sens nou dat vieții lor proprii.

Iar de aici și până la perpetuarea exagerării nu mai este decât un mic și neînsemnat pas.

Ei nu își declară prețuirea exaltată pentru că admiră cu adevărat, ci pentru că declarațiile admirative deschid un nou capitol în existența lor fadă , și le dau acestora și vieții lor un nou sens, o nouă valoare.


Se poate ajunge și la constituirea de grupuri, mai mici sau mai mari, de admiratori - fan cluburi - iar membrii își vor pierde  vremea și zilele vieții discutând, divagând, înflorind subiecte care nu mai au nici o asemănare cu realitatea.





3.- A treia categorie cuprinde persoanele care, deși admiră în secret toate calitățile persoanei care face ca totul să pară ușor, orgoliul, mândria și neprețuitul lor ego îi vor împiedica să recunoască acest lucru, trecând în extrema cealaltă.


Sunt cei care urăsc profesionist, profund și natural, cârcotașii, comentatorii, cei care vor contesta orice, oricând și oricât. Nu contează, atât timp cât nu ei sunt subiectul din propoziție.

Ei habar nu au cum să facă un lucru - orice lucru - bine. Toată viața au suferit de „mediocrită cronică”, boală care îi condamnă să fie asemeni apei: incolori, inodori, insipizi, transparenți.

Nu știu și nu pot să iasă în evidență și să atragă atenția decât negând orice și pe oricine, și ridicând la rang de artă statusul de „Gică-contra”.


Pentru ei, până și soarele poate ajunge „nesimțit”; e prea luminos, prea cald, prea puternic, prea ascuns în nori sau absent noaptea, etc.


Pentru ei excelența este dată de capacitatea de a contesta, vocea ridicată împotriva a ceva, orice, devenind valoare în sine.


Ultimele două categorii au în comun faptul că nu știu pentru ce luptă, dar ce frumos e să lupți pentru ceva! Orice îți distrage atenția de la fadul, ternul și liniarul din viață.


Apoi, obiectul comentat sau persoana își pierd relevanța în fața patosului exagerat și exacerbat, discuțiile de dragul discuțiilor și argumentarea la nesfârșit pro sau contra devenind cauzele și valorile care îi fac să „ticăie”.



Indiferent că este vorba despre admirație sau ură, ambele categorii ajung să considere - într-un final - că persoana despre care discută va trebui să se supună lor, doar ei au devenit majoritatea hotărâtoare, nu-i așa?

Pot aminti, în treacăt, despre fanii isterizați ai vedetelor de orice fel, sau despre habotnicii și extremiștii oricărui domeniu al vieții, care se pot manifesta zgomotos. Asta este excelența lor.


Cunosc oameni care știu cel mai bine să iubească.


Am întâlnit persoane care sunt excelente în a urî, chiar dacă neagă vehement acest lucru, proclamându-se iubitori a tot ce mișcă-n Universul ăsta. Cu cât își urlă mai tare iubirea și bunătatea tuturor care vor sau nu să asculte, cu atât poți realiza că adevărul este exact la polul opus. Ceva ce este real nu are nevoie fală și laudă; pur și simplu există și completează omul.


Am cunoscut persoane foarte bune în plan profesional sau/și personal. Dar care au ajuns să își distrugă viața lor și pe cea a apropiaților din cauza celor ce cunosc mai bine cum ar trebui să fie, să se comporte și să facă în fiecare secundă a vieții lor.


Dacă ești una din aceste persoane, nu uita câteva reguli:

- nu vei putea mulțumi niciodată pe toată lumea;
- oamenii nu vor să-ți fie ție mai bine, ci lor, chiar cu prețul sănătății și vieții tale:
- dacă lași ca excelența ta să fie stinsă de mediocritatea lor, îți meriți soarta!
- dacă un cârcotaș de meserie reușește să te clatine sau să te doboare, înseamnă că nici măcar tu nu știi care este valoarea ta.

În definitiv nu trebuie să fim toți le fel, să gândim, să acționăm la fel și în aceleași domenii.



Ești individualitate creată cu un anumit scop. Liberul arbitru este numai al tău.
Respectă-l și respectă-te pe tine, nu aștepta asta din altă parte.
Recunoașterea este în ochii privitorului, după chipul și asemănarea lui.
Nu-ți pierde vremea și energia privind peste garduri străine, admirând sau urând pe cei care și-au găsit calea. Trebuie doar să descoperi ce anume te face să „ticăi” în viață.

Excelența e în fiecare din noi.

Caută-ți-o, pentru că o ai. Sigur! Ai găsit-o?

Tu în ce excelezi?


Binețe, cititorule, și-ți mulțumesc de companie!


dr. Edith Kadar

Arad, 21 mai 2014





vineri, 9 octombrie 2015

EXERCIȚIU DE IMAGINAȚIE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *


Imaginează-ți, pentru câteva minute, că în viața ta nu a existat și nu există aparatură de orice fel.
Nu fă aprecieri, nu comenta; doar imaginează-ți.
Dacă poți. Dacă nu...ești liber; eliberat de corvoada de a citi următoarele rânduri, liber de a te întoarce la gadget-urile tale dragi, care îți definesc, îți colorează și îți dictează viața.

Gata? Au rămas doar cei ce-și pot accesa imaginația? Mulțumesc!
Pornește, te rog, muzica, și hai să povestim...


Să recapitulăm: accesează zona imaginației în care tu, cititorule (binețe!), ai o viață lipsită de electricitate, de aparatură, de internet, de tablete, de telefoane, televizor, radio, etc. 

Nu DVD-uri, nu calculatoare.
Doar tu și ceilalți, în forma ordinară, banală, originală și plină de esență a manifestării umane.

Poți? 


Deci...

Nu ai avea habar cine conduce teritoriul tău, sau dacă îl conduce cineva.


Nu ai afla din alte surse cum va fi vremea de afară pentru următoarea perioadă, ci va trebui să afli asta singur(ă). Cum? Găsești tu modalitatea, că doar nu aștepți totul mură-n gură, nu?


Nu ai de unde să afli că  „gras” sau „slab” folosit azi până la saturație înseamnă, de fapt „puternic” sau „lipsit de vlagă”, „apt de a munci și de a se înmulți” și „nesemnificativ pentru specie”. 


Nu ți-ar spune nimeni că valoarea ta este dată de munca în folosul altuia, și că munca pentru tine se numește egoism. Pentru că nu ar exista criterii știute doar de ei, oamenii care nu au muncit fizic vreun minut în viața lor și nu au făcut multe alte lucruri pe care ei le apreciază, le notează, le dictează, le declară și le declamă deoarece sunt sublime. Dar le lipsește cu desăvârșire, coane Fănică! 

În lipsa mass-media ai afla oare, vreodată, că „prea înalt” e dubios, iar „prea scund” e o plagă?




Că dacă  nu ai unghiile de o anumită lungime și vopsite într-un anumit fel, ci  le ai normale, de nuanță roz-sănătos, ești depășit și de ne-luat în seamă?


Ai fi oftat vreodată adânc în alveolele pulmonare de oftică știind că hainele tale nu sunt de la o anumită firmă, aleasă pe sprânceană, iar astfel nu poți primi din partea altora aprobarea de a exista într-un spațiu denumit  „La societatea pompoasă”?


Ai fi bănuit vreodată că ridurile tale sunt dizgrațioase, părul cărunt e o măsură a „expirării” și nu a maturizării tale, și că 40 de ani e vârsta la care ar fi bine să eliberezi societatea de prezența ta, ești liber să mori deja, cel puțin în afirmații făcute, întreținute și răspândite de cei ce au „descoperit” secretul vieții?


Cum ai fi dormit dacă nu ai fi fost anunțat(ă) zilnic care este ritmul corect al respirației, alimentației, excreției și reproducerii, precum și ordinea corectă de efectuare a lor?



                         


Crezi că dacă nu îți spuneau „specialiștii” că ai organele genitale cu jumătate de milimetru mai mici sau mai mari față de un anumit standard, al lor, ai fi putut călca la fel?


Dacă nu ai fi știut vreodată că sânii sunt prea mici, prea mari, prea...cu sfârcuri, ai fi putut să te trezești dimineața?


Ce zici de șocul de a afla că buzele naturale rules, iar botoxul sau siliconul ar fi fost doar cuvinte din dicționarul vreunei populații de pigmei din jungla amazoniană?


Câtă siguranță ai mai fi avut pe tine dacă nu ai fi fost anunțat periodic, sistematic și cu insistență că va veni un cutremur cu magnitudine distrugătoare sau o epidemie indubitabilă, cu nume de animal, purtată cu fală de o armată de viruși hotărâți să preia conducerea planetei, și care se află, indubitabil, la granițele țării tale, verificându-li-se pașaportul, bag seamă?


Dar dacă nu ai fi fost informat(ă) cu multă seriozitate că iarna vine zăpada, va fi viscol și frig, iar vara e caniculă, puteai să te închei la pantofi?


Scaunul zilnic ar mai fi fost normal dacă nu ai fi fost anunțat de câte ori își dau aere, adică elimină gazele proprii, ilustrele staruri, starlete, steluțe, luminițe și punctulețe din „tavanul” artistic și politic?


Cum ai mai fi putut mânca dacă nu ai fi aflat că falsul (gene, buze, sprâncene, păr, organe) e adevărat, iar naturalul e dizgrațios? Ai fi putut trăi cu ideea că doar tu te apreciezi, și în lipsa opiniilor altora ai fi fost perfect(ă) așa cum ești?

Cum ai fi știut să vorbești, când și cum să o faci, că nu e frumos să jignești pe cel care tocmai te-a desființat, dacă nu ar fi existat atât de mulți „binevoitori” preocupați numai de „binele” tău și care se folosesc de orice prilej pentru a te mustra și a-ți arăta semnul „na-na” cu degetul arătător, însoțit de una din sprâncene în poziția arcuit-zbârliform?


Poți să crezi că ai fi putut ști singur(ă) ce, când și cum să mănânci; când, unde și cu cine să dormi sau nu; cum să te îmbraci pentru a te simți bine în pielea ta și nu pentru că niște personaje androgine spun femeilor să se masculinizeze, iar bărbaților cum să se feminizeze în 10 mișcări?


Dar, ultima provocare....


Ce formă ar fi căpătat, oare, laringele tău și corzile vocale dacă ai fi fost nevoit să discuți în fiecare zi fără vreo interfață, doar față în față cu interlocutorii, să îți expui gândurile, să povestești despre tine și viața ta prin prisma minții, inimii și sufletului tău; dacă ai fi fost nevoit(ă) să porți conversații neîntrerupte de sunetul telefonului sau altui aparat; să îți privești partenerul(a) în ochi și să-i spui ceea ce simți, fără a folosi vreun clișeu prefabricat, pus la dispoziție de cei care te vor leneș pentru că așa ești ușor de manevrat?...


                                             *     *     *     *     *     *     *  


Ai reușit să-ți imaginezi că în viața ta nu a existat și nu există aparatură de orice fel, și cum ar fi fost atunci?


Bun! 

Întrebare : CU CE RĂMÂI?
Cu nimic, doar cu tine însuți cu care nu prea știi ce să faci, pentru că nu ți-o spune nimeni?

OK, doar întrebam...
Întoarce-te la ale tale, pune-ți imaginația înapoi în cui, și fă ce știi tu mai bine.



Binețe, cititorule!

dr. Edith Kadar


Arad, 16 iulie, 2013

joi, 1 octombrie 2015

DĂ TOT CE POȚI!

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 



Oamenii nu cunosc jumătăți de măsură. Tot ceea ce fac, spun, aud sau cred este la nivelul maxim al lor în acel moment din viață.
Indiferent că e un lucru cu efecte bune sau rele, el este făcut la potențialul cel mai mare al persoanei care a „făptuit-o”.

Binețe, cititorule!

Pornește, rogu-te, și muzica și hai să povestim.



Oamenii nu cunosc, pur și simplu, jumătăți de măsură. Deși așa credem unii despre ceilalți.
Adevărul este că tot ceea ce facem, facem la capacitatea noastră maximă din acel moment.

Comparația pe care o facem noi, ceilalți, între maximul unora și al altora, creionează ideea de ierarhie, de la cel mai bun - foarte bun - bun - mai puțin bun - mediocru - ratat.

Ceea ce pentru tine este extraordinar, pentru mine s-ar putea defini ca plictisitor. Și invers. 
Gândește-te cât de plictisitor este melcul pentru un ghepard. Până la „nuanța” de inexistent.

De câte ori nu ți s-a întâmplat să îți petreci zile, săptămâni sau luni întregi punând la cale un proiect amănunțit, urmărindu-l pas cu pas cum prinde cheag ca idee, iar apoi se materializează încet, dar sigur, într-un produs finit. Iar când ai ajuns la marele moment al adevărului, să vezi că cei/cele pentru care te-ai zbătut să impresionezi strâmbă din nas și îți mai și aruncă un „Mda...merge și așa!...”?

Nu ei sunt de vină. 
Ei doar atât pot. Acela e maximul de potențial pe care îl pot da în acel moment, în acea zi sau în întreaga lor viață.

Tu ești cel sau cea care te-ai autoiluzionat, crezând că toți pornesc în aprecieri cel puțin de la nivelul tău. Tu ești cel sau cea care le-ai împrumutat calitățile, capacitățile și „putințele” tale. Nu te-a rugat nimeni.
Să fie ei de vină că tu nu ai vrut sau nu ai putut să le observi limitele?




Nu sunt mai proști, idioți, incapabili sau neserioși decât tine. Sunt doar ALTFEL!

Numai comparația cu tine, cu valorile și cu putințele tale, îi face pe oameni așa cum îi încadrezi cu ajutorul adjectivelor comparative („mai prost”, „mai deștept”, „mai harnic”, „mai leneș”, etc...) sau/și la superlativ (cel mai...sau cea mai...).

Dacă ai observa și aprecia realist pe cei cu care vii în contact, fără intenția de a compara și cataloga, nu ai mai avea parte de (atât de multe) dezamăgiri, și ai ști sigur că oamenii nu sunt mai buni sau mai răi, mai deștepți sau mai proști, mai harnici sau mai leneși, ci sunt doar DIFERIȚI de tine. Cine te-a „proclamat” etalon? Tu!

Ar fi bine să înțelegi asta, altfel îți vei irosi o viață încercând fie să-i aduci pe oameni la același numitor comun - TU, fie să încerci să-ți „potrivești” oglinda propriului chip după fețele celor cărora le acorzi atât de multă importanță în viața ta.

Indiferent ce faci în această viață, e la capacitatea ta maximă din acel moment. Chiar dacă e un lucru cu efecte bune sau rele, este ceea ce știi tu mai bine în acea fotogramă a existenței tale. Poți doar crea momente viitoare mai bune. 
Așa că, dă tot ce poți! 
Dar acceptă că ceilalți sunt altfel decât tine.


Binețe, cititorule!

 dr. Edith Kadar 
Arad, 01 octombrie 2015