miercuri, 31 decembrie 2014

CUM TE VEZI ÎN 2015?

Motto: Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.

                                          *    *    *    *    *    *    *    *

„Cum îți așterni, așa dormi”...
... spune o veche zicală populară, izvorâtă din experiența și înțelepciunea cuiva.

2014 e deja istorie. Ca tot ce face parte din viața noastră de până acum.


2015 e viitorul, e fila albă ce așteptă, tăcută și răbdătoare, să-i fie scrise rândurile pentru istorie. Cea viitoare.
Iar istoria e scrisă de noi, individual.

Binețe, cititorule, la cumpăna dintre ani!
Nu uita nici acum să pornești muzica.


                             

Fiecare ne scriem rândurile vieții proprii prin faptele, vorbele și gândurile noastre. A ceea ce putem, vrem și trecem în filele pe care le semnăm zilnic la capitolul „Existență”.

Istoria reține doar adevărul. Nu ceea ce vrem noi să pară adevăr.
De aceea, nu putem minți.
Nu putem avea pretenția ca lumea să-și amintească de noi prin ceva ce am fi vrut să facem, dar neputința, comoditatea și reala limitare ne-a oprit.

Dacă ai făcut ceva rău, istoria va consemna ca atare.

Dacă nu ai făcut nimic, ci doar ai povestit cât de multe ai fi putut face, istoria va reda întocmai. Fără înflorituri, fără revizuiri și adăugiri. Forma brută. Asta e istoria.

Iar dacă ai acționat, dacă ai făcut tot posibilul să treci de la stadiul de gând la cel de vorbă și ai reușit să finalizezi cu o faptă, ești marele câștigător!

Pentru simplul motiv că ai reușit extraordinara performanță de a transpune teoria în practică. Lucru demn de Sisif, cel condamnat la eterna corvoadă a muncii fără finalitate.

Pentru că acțiunea, schimbarea, transformarea și evoluția ne definește și lasă o semnătură clară în registrul istoriei.

Cât de mult îți place ce ai făcut, ține de forma coloanei vertebrale a vieții proprii.
Cât de mult îți asumi din ceea ce ai făcut sau nu ai reușit să faci, ține de rezistența coloanei clădite după chipul și asemănarea principiilor tale. Dacă ele există. Dacă nu...despre ce discutăm?!!...

Nu poți fi ceea ce nu ești.
Nu poți fi ceea ce doar gândești.
Nu poți fi ceea ce doar vorbești.
Nu poți fi ceea ce nu vrei să faci.
Dar categoric poți fi ceea ce transpui în acțiune!

Poți fi nemernic, mișel, laș, trădător...
Poți fi cel care lansează zvonuri, sau cel ce crede în ele...
Poți să povestești tuturor ce ai fi putut fi....dar nu ai apucat să fii vreodată...
Poți să povestești cât de măreț te visezi, dar să recunoști că ceea ce vrei e imposibil. Acum. Dar poate mai târziu, când mai înveți......

Și poți să povestești tuturor despre aripile care ți-au crescut pentru că ți-ai făcut toate lecțiile, ai urmat toți pașii în ordinea firească, ai avut răbdare....

Povestește-le, nu pentru a te lăuda, ci pentru că îți recunoști marea realizare de a trece de la vorbă la faptă, de la neputință la putință, de la incapacitate la îndârjire, de la teorie la practică...
Povestește-le, pentru că așa știi să îți recunoști propriile tale merite, fără a aștepta note date din exterior de la cei cărora tu însuți  le-ai acordat competența de a te aprecia.
Asta nu este o laudă. Este o recunoaștere, o înțelegere și o asumare a propriilor talente pe care abilitățile le-au transpus din vorbe în fapte.
Este recunoașterea ta!

Oricum, cei care încă se târăsc în noroiul pe care și l-au creat nu te vor crede, și vor încerca să te tragă în jos, pentru că doar așa își vor putea justifica, lor înșile, impotența zborului...

Alții vor încerca să îți explice, pe larg și pe scurt, cum ar fi făcut ei și ce ar schimba (invariabil) în ceea ce ai făcut tu, în niciun caz ei, pentru a obține perfecțiunea....Nu contează că ei/ele au o viață ternă, fadă, liniară, justificată de frici...„dacă nu reușesc...”, „dacă nu va fi bine...” , „dacă ceilalți nu vor fi de acord...”, etc.

Dar despre aceștia  istoria nu va vorbi. Noi știm. O știu și ei, de aici disperarea cu care își aruncă propriile mizerii și neputințe în cârca oricui este dispus să nu supere pe cineva și să nu reacționeze din prea multă bună-creștere.


2014 a fost un an bun sau rău, în funcție de implicarea fiecăruia în propria viață, în scrierea propriei istorii.



2015 va fi un an bun sau rău, după rodul propriilor dorințe, în funcție de însușirea lecțiilor de viață. 

Vrei să îți fie bine, îți va fi bine. Nu dai doi bani pe tine și te lași la mâna Universului, acesta îți va da ceea ce meriți. Nici mai mult, nici mai puțin. După chipul și asemănarea ta. A gândurilor, și abilităților tale. A capacității tale de a-ți țese viitorul. A feței tale adevărate, și nu a celei care vrei tu să fie văzută. 
Vina „emanației” viitoare îți aparține în totalitate.

2015 va fi numai al tău, cu bune, cu rele. 

Dacă pentru reușite totul ți se cuvine, la fel este și pentru cele mai puțin plăcute orgoliului, vanității și ego-ului din tine. 
Dacă pentru cele bune ești propriul creator, ar fi incorect ca pentru rateuri să fie de vină șeful, soțul sau soția, soacra, copilul sau...Dumnezeu!

2014 e deja istorie.
2015 e fila albă, încă nescrisă în registrul istoriei. 



Îți doresc să ai un 2015 exact așa cum ți l-ai proiectat, cum l-ai programat, cum ți-ai imaginat că trebuie să fie! 
Îți doresc să ai curajul să faci ceea ce sufletul tău știe că are de făcut, dar mintea îl oprește din prea multă rațiune, bun simț. și frica de a nu-i deranja pe cei importanți ție.
Și toate astea pentru a fi persoana pe care Universul o merită, după ce a investit atâta încredere, și ți-a scos în cale atâtea oportunități, situații și persoane pentru a deveni...altfel... mai bun, mai conștient, mai conștiincios.

Să ai parte de multă înțelepciune și mult discernământ pentru a putea alege realul de imaginar, adevărul de ispită, acel adevăr croit după meritele tale.
Încearcă să găsești fericirea și încântarea fiecărui moment, chiar dacă acestea nu se supun unui standard poetic, sau al tău personal. 

În fond, ce ai „emanat” până acum este ceea ce ai. 
Eşti efectul istoriei de până acum. Eşti propria ta creaţie!
Ești mulțumit? Mergi mai departe. Nu ești mulțumit? E momentul să faci și altceva decât să te plângi...

Îți doresc ca fiecare zi să fie bogată în lumină, iubire și sănătate.

Un 2015 așa cum ți-l dorești și cum ți-l croiești!

Mulțumesc că ai călcat pragul blogului meu.
Te aștept cu mult drag și la anul.


LA MULȚI ANI, 2015!!!



Binețe, prieten cititor!

dr. Edith Kadar
Arad, 31 decembrie 2014




sâmbătă, 18 ianuarie 2014

Simplu...A FI...



Binețe. cititorule!
Ascultă muzica și ascultă-mi gândurile. Pot fi și ale tale.

Simplu...A FI...

Nu greutatea a ce nu este, ci apăsarea a ceea ce este mă face să oftez adânc.
Nu mi-e dor de ceva din trecutele timpuri, doar conștiența golului sufletesc din prezent mă face să am senzația că nu-mi ajunge aerul.
Este lipsa care mă împlinește.

Au dispărut regretele, respir cu ușurință.
Nu mai găsesc așteptări, închid ochii.
S-a dizolvat tristețea, inspir cu sete.
S-au anihilat fricile, expir în libertate.

Am în suflet o senzație de gol, dar nu din lipsa dureroasă, ci din absența care ușurează.
Lipsește nesiguranța, absentează frica, e gol de furie și pauză de tristețe.
E un moment de zero absolut, în care sunt doar eu în absența altcuiva sau a altceva.
Nimeni și nimic nu poate adăuga vreo tușă existenței mele, decât eu.
Eu sunt cea care creează lumea în care trăiesc, ceilalți doar subliniază plusurile sau minusurile, oglinzile a ceea ce sunt, ce pot să fiu, ce nu vreau să fiu.

E un moment de împlinire, de plinătate.
E un moment de...EU!

Mulțumesc!

Binețe. cititorule!

dr. Edith Kadar
Arad, 18 ianuarie 2014
  


miercuri, 15 ianuarie 2014

A TRĂI...O ARTĂ?...


Nu e nevoie să schimbăm lumea; este suficient doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. Lumea este doar ceea ce vrei tu să vezi că este.

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles

  *    *    *    *    *    *    *



A trăi este o artă, iar trăirea vieții a ajuns să fie demnă de cei care se numesc...ARTIȘTI. Ai vieții, bineînțeles...
Tu crezi că trăiești, dar e posibil doar să supraviețuiești fiecărei zile...

Binețe cititorule!

Pornește, te rog, și muzica , și hai să povestim despre arta trăirii.



Nimeni nu ne învaţă cum ar trebui trăită viaţa. La naştere nu primim "instrucţiuni de utilizare optimă" a ei.

Nimic nu prevestește sau predispune la înțelegerea lecției, decât voința proprie de a face acest lucru.

La școală mergi pentru că doar așa îți poți identifica și promova abilitățile cu care ai venit înzestrat în această viață. Altfel, rămân ascunse și se irosesc.
O materie este grea sau ușoară pentru că așa o percepi tu, și nu pentru că așa ar fi. Aprecierea o faci singur, poate fi influențată de profesori și nu vine „la pachet” cu manualul respectiv. Unii iubesc o materie, alții, alta. Dar la final trebuie să știi din fiecare pentru a promova. Cât de bine și cu ce calificativ, este opțiunea proprie.
Dacă preferi matematica și urăști istoria, înseamnă doar că nu ai înțeles de ce e bine să cunoști istorie, și nu că materia ar fi nefolositoare.
Nepromovarea sau corijența îți dă posibilitatea de a recapitula materia, pentru a o putea înțelege și stăpâni.

La fel este și în viață. 

Venim cu un bagaj de calităţi şi însuşiri pe care trebuie să învăţăm să îl folosim în sens constructiv. Sau distructiv. Alegerea ne aparține. 
Iar în primii ani de viață le aparține părinților noștri.

Viața ne supune în permanență la încercări. Grele, ușoare, ele au rolul de a „verifica” dacă suntem apți să mergem mai departe, pe calea pe care singuri ne-am ales-o.


Iar dacă ne-au ales-o alții, și noi nu am avut ce zice (a se citi...nu am vrut sau nu am putut...) este clar că vom rămâne frustrați tot restul vieții. 

Frustrați, deoarece nouă nu ne-a cerut nimeni părerea. 
Frustrați, deoarece nu am observat că, la un moment dat, am fi putut să preluăm frâiele propriei vieți în mâinile noastre, dar...a fost mai comod altfel, pentru că așa am găsit pe cine să dăm vina pentru imobilitatea noastră...sau nesimțirea noastră...ce ți-e și cu sinonimele astea!...

„Am ajuns contabil(ă), pentru că mama așa a considerat că va deveni ea împlinită”. Sau...

„Am devenit profesor. Nu-mi place, nu-mi plac copiii, dar tata a zis că voi trăi bine din banii de meditații”...Sau... 
„Lucrez la bugetari pentru că, indiferent de salariu, aici am un loc de muncă stabil”. Sau...
„Am făcut medicina pentru că e bănoasă...nu mă interesează omul, nu mă interesează cazul lui, dacă supraviețuiește sau nu...atât timp cât banii vin, sunt valabil”...

Vorbesc din experiența omului care a întâlnit oamenii descriși mai sus în calitate de pacienți. 


Pacienți pentru că devin bolnavi. Se îmbolnăvesc pentru că în sinea lor mor. Le moare sufletul...


Cum, care suflet?..

Acela care tresaltă când vede frumosul... 
Acela care se trezește când simte iubirea...
Acela ce simte durerea când este trădat...
Acela ce te face să te simți viu (sau mort) indiferent de starea vremii, anotimp, statut social sau alte scuze, pentru a condiționa însăși existența. 
Acela care nu poate fi explicat științific, dar care, ca și Dumnezeu, știi că există, fără a avea nevoie de definiții.

Viitorul pacienților cu suflet muribund nu le aparține, pentru că este modelat de alții. Ei sunt doar lutul. Materia cu care alții se distrează. Alții care sunt ca ei. Fără viitor propriu. Dar cu voință, orgolii, vanități, furii, și care se împlinesc aranjându-le altora viitorul. 

Sunt oameni care vor zice : „Ce greu este să fii om!”. Aceștia vor vedea toate încercările vieții ca pe un chin, ca pe o pedeapsă nemeritată, dată de o autoritate cerească „necruțătoare”. Ei vor trece prin încercări multiple, repetând, de câteva ori, aceeași experiență, pentru a putea să-și învețe lecția.

Care lecție? 


Aceea de a nu se mai plânge non stop cât de rea și necruțătoare a fost viața doar cu ei, și cu nimeni altul, de a nu căuta non-stop doar scuze pentru eșecurile care parcă se „croșetează” în fiecare zi, ceas de ceas, asistate cu o „bucurie” maximă de către Univers, doar pentru ca ei să se simtă mizerabil, și să se poată făli cu cea mai mare realizare a vieții lor : rolul de VICTIMĂ!...


Nu-mi pierd vremea cu aceștia, care caută vinovați și găsesc în fiecare oportunitate a vieții o scuză pentru a anula apartenența la Univers, de a se anula ca indivizi.


Sunt oameni care vor zice : „Ce ușor este să fii om!”. Ei merită toată atenția.
Ei sunt cei care, indiferent de obstacolele pe care soarta le-a sădit în calea lor, caută orice prilej, se agață de orice oportunitate, pentru a înțelege dacă și unde au greșit, dar mai ales, ce au de făcut pentru a schimba răul actual în binele clipei următoare. Cei care caută noi și oportune ocazii de a deveni altfel decât sunt. Cei care nu se mulțumesc cu ceea ce au, nu pentru că nu pot să o facă, ci pentru că știu că pot multe, mult mai multe decât o simt în acel moment. 

Mă opresc la cei care au înțeles că ei, și numai ei, sunt creatorii propriei lor realități, și că bucuriile, dar mai ales problemele, vin ca efect al propriei lor manifestări. În bine sau în rău. Depinde de criteriile pe care ni le-am format. Sau ne-au fost implementate.

Mă opresc la...trăitori... la cei care sunt vii. 
Cei care simt că fiecare moment le este dedicat, și că nimic nu se întâmplă fără folos în acest Univers pe care nici o minte nu-l poate delimita...sau limita...
Aceștia vor ști că nimic nu se irosește, ci este nefolosit. Ei vor merge mai departe, indiferent cât de tare urlă alții că sunt incapabili, doar pentru că ei își simt, își pot „palpa” putința.
Niciodată nu e prea târziu, pentru că timpul este doar o noțiune a minții noastre, și nu una definitorie pentru existența noastră. Decât dacă așa vrem noi. 

„Oricând” este mai bine decât „niciodată”.
„Viu” este mai bine decât „mort”.
„A trăi” este mai bine decât „a supraviețui” 



Acesta este bagajul celor care vor, pot, încearcă și reușesc în viață. Care își cunosc valoarea și utilizează ce au. Care obțin cu atât mai mult, cu cât dispun de mai puțin. 

Sunt premianții vieții pentru că ei sădesc arborii reușitei în codurile genetice a celor care se nasc câștigători. Ei lasă moștenire o fundație solidă, care nu are a face cu nici o casă, mașină, mâncare sau mușchi umflat. 

Ei sunt cei puțini pe care se va baza totul.


Ei reprezintă însăși VIAȚA!


De aceea...a trăi este o artă, iar trăirea vieții a ajuns să fie demnă de cei care se numesc...ARTIȘTI. Ai vieții, bineînțeles...

Tu unde te situezi?

Ești ARTIST sau doar...un lut?

Binețe, cititorule!





dr. Edith Kadar
Arad, 11 decembrie 2012

*     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/07/cat-de-prezenta-esti-in-viata-ta.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.